Ora patru şi jumătate, după-amiaza…teoretic, era după-amiază. Însă nimic nu dădea de înţeles că nu cu mult timp în urmă a fost ora mesei. Cerul nu avea nori, căci un nor cenuşiu era el tot; iar, dacă încercai să îl analizezi mai mult, imediat te plesnea cu o picătură. Stropii de ploaie nu erau mulţi, dar avertizau pe cei atenţi de o năvălire ulterioară mult mai numeroasă. Deocamdată, la fiecare strop care atingea pământul, mai adăugăm trei frunze galben-roşiatice care-l acopereau ca pe o ruşine. Fiecare strop era încarcerat, imediat ce se rostogolea, de către o mână de frunze ameţite. Vântul era mândru în acea după-amiază de toamnă. Făcea el ce făcea şi sufla în lumânările din fiecare copac. Până la urmă, avea şi el dreptate. Simţea că este ziua lui.  Şi mulţi au fost de acord. Aerul era gras şi supărat. Trebuia să îi suporte pe toţi şi toate, dar cel mai mult îl enervau particulele de colb care credeau că el e vreun fel de derdeluş. Strigau toate frenetice şi îi produceau aceeaşi ură ca şi un lac plin de ţânţari, în mijlocul verii. Dar ce să-i faci, trece el şi peste asta! A avut şi boli mai grave. Cu vântul nu te pui. Unde te trimite, acolo te duci. De ziua vântului, aerul trebuie să suporte milioanele de purici gri. Aerul era bolnav.

Senzorul de lumină al maşinii s-a autosesiză şi aprinse farurile. Tudor intră pe o alee lăturalnică pentru a evita bulucul de la următorul semafor. Merse 500 de metri şi apoi făcu stânga. Alţi 300 de metri şi dreapta. 800 de metri înainte, frână bruscă – doi copii alergau naivi şi inocenţi din calea ploii, alţi două sute de metri înainte, stânga, dreapta şi iată aleea cu blocul în care locuia. Încet, se strecură printre cele două şiruri de maşini. Auzi un pocnet şi observă cu coada ochiului că atinse oglinda cuiva. Opri şi dădu un pic înapoi. Văzu că nu făcuse nicio pagubă. Îşi continuă drumul alene,  impasibil. Nu peste mult timp, ajunse în dreptul locului său de parcare. Acesta, după cum se aştepta, era ocupat. Cunoştea maşina care îl reţinea pentru moment. Era a unui prieten dintre ai săi: Marcel. Aşa că nu opri. Trecu şi pe lângă maşina nevestei sale – un Sedan roşu. Parcă la câţiva zeci de metri mai în faţă – unde se aflau locurile de parcare fără plată. Opri motorul.  Coborî şi i se confirmă faptul că nicio lumină nu era aprinsă la el în apartament. Zâmbi şi urcă din nou în maşină. Roti puţin cheile în contact şi deschise geamul. Apoi se scotoci prin buzunarul sacoului negru. Scoase un pachet neînceput de ţigări, îl desfăcu şi apoi îl adulmecă preţ de câteva momente bune. Se îndreaptă în scaun şi repoziţionă oglinda pentru a se putea vedea mai bine. Îşi aruncă o privire, ochi-în-ochi. Scoase o ţigară şi o aprinse. De nouă ani nu mai fumase. Din ziua în care aflase că va fi tată.

Trase un fum în el şi expiră, cu un sentiment de bucurie în suflet. În timp ce fumă, se fixă din nou în oglindă şi spuse: La 23 de ani era mai simplu! Aveai mai multe vicii, dar şi mai mulţi prieteni…lăsă ochii în jos şi continuă: adevăraţi…

Dintr-o dată îşi aminti! Pe scaunul din dreapta stătea aruncat diplomatul său. Aruncă ţigara pe geam. Apoi deschise diplomatul. Luă pistolul şi îl puse între scaun şi frâna de mână. Scoase un teanc de acte şi caută un pix. După ce îl găsi, începu să semneze documentele: Demisie – Domnule Director al…luă foaia, o mototoli şi o aruncă în torpedou. Caută telefonul, iar după ce îl găsi, tastă numărul şefului său:

- Bună, Andrei! Vroiam să îţi spun că astăzi nu am fost bolnav şi, prin urmare, am minţit când am spus asta drept scuză pentru lipsa mea de azi. De fapt, adevărul este că urăsc banca, urăsc ipocrizia şi te urăsc şi pe tine. Dar, dacă o ţii tot aşa, eu sunt sigur că vei ajunge undeva în conducerea regională – oricum, vei fi mare. Numai nu uita: pupă în fund tot ce prinzi! Da…cam asta e…A, şi altceva, nici mâine nu vin!

Închise telefonul fără a-l lăsa pe interlocutor să reacţioneze.

Chicoti puţin, apoi redeveni serios. Verifică atent fiecare foaie din teancul de hârţoage – conturi bancare, rate la maşină, rate la casă, condiţii, clauze etc. Ultima foaie era scrisă chiar de el. Începea cu Dragă Gabriel…imediat luă toate foile şi le puse la loc în diplomat. Închise diplomatul şi formă un număr de telefon.

- Bună, mamă, unde eşti? Aţi ajuns la cofetărie? Păi de ce nu mi-ai spus, că veneam mai repede! Da…Bine…Hai că…Nu, nu, staţi acolo că vin eu…Da, sigur…Hai pa…

Închise telefonul. Roti, din nou, cheia în contact şi închise geamul. Scoase cheile, ieşi din maşină. Porni alarma şi îşi bagă cheile în buzunarul drept al sacoului. Pentru că îi era frig, îşi trase gulerul peste gâtul dezgolit. Înaintă încet prin bălţile care ameninţau a se face şi mai mari. În cinci minute ajunse la cofetăria cu pricina. Se opri în faţa uşii de la intrare şi, deşi ploua destul de bine, nu intră imediat.

Undeva, în colţul cofetăriei, stăteau mama sa şi fiul său, Gabriel. Se uită la ei preţ de câteva secunde şi zâmbi ca un tată mândru ce era. Deschise uşa şi dădu să intre, dar îşi aduse aminte de diplomat. Se uită la ceas: 5:03. Lasă uşa să se izbească şi alergă spre maşină. 7 minute mai târziu deschise aceeaşi uşă, dar, de această dată, avea şi diplomatul cu el. Ajuns la masa celor doi, după ce îşi sărută mama şi copilul:

- De ce plângi, Gabi?

- Mai vreau o prăjitură şi buni nu mă lasă!

- Aşa deci, îngână Tudor cu un surâs pe buze.

- Vai, dar văd că eşti ud tot, interveni mama. De câte ori ţi-am spus să porţi tot timpul o umbrelă la tine toamna?!

- De multe ori, mamă! răspunse Tudor tandru fără a-şi ridica ochii de la fiul său.

- Gabi, nu mai plânge, uite buni se duce mai acuş să îţi mai ia o amandină.

- Nu e bine ca la vârsta lui să mănânce prea mult dulce! protestă bunica.

Asta nu făcu decât să sporească accesele de plâns ale băiatului.

Atunci, Tudor se uită foarte calm şi cu subînţeles la mama sa. Aceasta se ridică şi, în timp ce se îndrepta înspre vitrina plină cu ispite dulci, spuse tare: Bine, bine!

Ştergându-i lacrimile fiului său, Tudor vorbi foarte calm şi protectiv:

- Gabi, uite buni îţi aduce prăjitura, iar eu îţi spun o poveste dacă vrei.

Copilul reacţionă imediat:

- Da, tati, te rog! Ştii că îmi plac poveştile tale, te rog, tati!

- Bine, dar să ştii că asta nu e chiar o poveste, este ceva ce s-a întâmplat.

- Aşa sunt toate, spuse dulce bunica, întorcându-se cu o nouă amandină.

Tudor scutură zâmbitor din cap, privindu-şi mama şi continuă la insistenţele fiului său.

- Dumnezeu a creat lumea.

- Ştiu asta, mi-a spus doamna învăţătoare! completă copilul mândru.

- Gabi, ce am vorbit noi despre întreruperi? întrebă bunica nepotul.

- Că nu e politicos, răspunse acesta murmurat.

- Deci, Dumnezeu a creat lumea. Dar, înainte ca oamenii să locuiască aici, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au locuit în lumea lui Dumnezeu, adică Raiul. Au fost, însă, copii neascultători şi au fost daţi afară. Însă, continuă Tudor, înainte Dumnezeu a vrut să le dăruiască ceva. Un ultim dar, iar acesta a fost Roua din Rai. E ceea ce ai făcut tu mai devreme. E vorba de lacrimile tale. Dacă ele rămân înăuntru, atunci sunt dulci, dar dacă le scoţi afară, cum ai făcut tu, ele sunt amare. Dumnezeu ne-a dat nouă un dar. Nu ai vrea să renunţi la el, nu? întrebă tatăl.

- Nu, răspunse fiul fascinat de cele auzite.

- Păi, în acest caz, continuă Tudor, de fiecare dată când vrei să plângi, zâmbeşte! Astfel, vei înmulţi darul pe care îl avem de la Dumnezeu. Promiţi că aşa vei face?

- Da! răspunse ştrengăresc Gabi.

- Deci ne-am înţeles, în viaţa asta tu nu vei plânge niciodată, iar când ceva ţi se va părea că ceva nu e bine sau când vei avea o problemă peste ani, peste care nu vei crede că poţi trece, să nu uiţi că dacă zâmbeşti vei primi mai mult de la Dumnezeu, termină tatăl său. Uite, ai aici şi se scotoci Tudor prin buzunar de unde scoase un bileţel pe care scria Zâmbesc în fiecare zi!, ceva care să te ajute.

Copilul luă acel bileţel şi întrebă ce este. Tatăl răspunse că este un bileţel fermecat. De fiecare dată când îl vei atinge, el îţi va da o putere de erou şi atunci, totul va fi posibil.

Copilul se bucură nespus de cele auzite. Când ridică ochii de la fiul său, Tudor întâlni privirea înlăcrimată a mamei. Ea înţelesese…

- Mamă, aici e diplomatul meu…îl las câteva zile la tine…

- De ce ne-am întâlnit aici şi nu la voi acasă? întrebă aceasta fără să fi auzit ce tocmai spusese fiul ei. El nu răspunse.

- De ce săptămâna asta, Gabi va sta la mine? continuă ea, încercând să-şi menţină calmnul. Zi-mi, aşa e că Adela nu pleacă nicăieri aşa cum mi-ai spus? Adela era soţia lui Tudor. Răspunde-mi, ce ai de gând să faci? De această dată, mama lui Tudor nu se mai putuse abţine şi izbucni în lacrimi.

- Arunci darul lui Dumnezeu! afirmă avertizator Gabriel.

- Aşa e tati, bravo! spuse tatăl. Nu vrei să te duci cu buni până la baie ca să o ajuţi să se spele pe faţă?

Copilul dădu din cap afirmativ şi se ridică în picioare pentru a se îndepărta de masă. Mama lui Tudor, ghicindu-i gândurile fiului ei, spuse:

- Mă duc singură, se ridică şi completă printre lacrimi, mă întorc imediat.

Rămaşi singuri, Tudor îl sărută pe fiul său şi zâmbi cum nu o mai făcuse până atunci. Îl strânse în braţe şi apoi îi spuse:

- Nu uita să zâmbeşti. Copilul confirmă că aşa va face. Tudor aruncă o privire înspre toaletă şi spuse:

- Să ai grijă de geantă până mă întorc!

- Dar unde pleci? întrebă protestator copilul.

- Până la maşină! Stai calm, ne vedem imediat! Ieşi din cofetărie zâmbind.

Într-un suflu, ajunse la maşină, o deblocă, luă arma de lângă frâna de mână, blocă din nou maşina şi privi spre ceas: 5:25. Se uită spre apartamentul său! Lumina era aprinsă; apoi, spre locul de parcare. Maşina lui Marcel era încă acolo; ştia că nu pentru mult timp…Asta, în mod normal, continuă el gândul.

Ajunse în faţa uşii de la intrare a blocului său. Introdu cheia şi intră în scară. Liftul era deja jos. Urcă şi apăsă tasta 8. Deschise uşa liftului, ieşi afară şi închise uşa încet pentru a nu face zgomot. Ajunse la uşa apartamentului său. Avea deja cheia în mâna stângă, iar cu dreapta scoase pistolul din buzunarul interior al sacoului. Când tocmai se pregătea să introducă cheia în broască, simţi un vibrat. Scoase telefonul din buzunarul pantalonilor şi văzu că era mama sa. Îi închide.

Introduse cheia şi o învârti de două ori. Foarte rapid. Dădu să deschidă, dar era pus lanţul pe uşă. Se izbi tare şi, cu un sunet puternic, uşa se deschise. În faţa lui, în camera de zi, de la capătul holului mic, îi văzu în fotoliu pe soţia lui şi pe prietenul său, Marcel. Cei doi arătau de parcă văzuseră ceva nelumesc. Nici măcar nu apucaseră să se îmbrace. Erau goi – ca Adam şi Eva în Rai.

- Dacă mişcaţi…spuse Tudor şi flutură pistolul ameninţător…

Închise uşa în urma lui şi intră în camera de zi. Cei doi nudişti nu puteau articula nici macăr două cuvinte. Tudor se duse lângă geam, aprinse o ţigară şi se uită lung la ei. Observând că soţia lui ar vrea să spună ceva, continuă:

- Primul dintre voi care scoate un cuvânt e primul pe care îl iau la ţintă cu pistolul ăsta. Veţi face doar ce vă spun eu şi tot ce vă spun eu…dacă nu, iarăşi…ţinta! Deci, continuă Tudor şirul regulilor, sper că ne-am înţeles. Doar eu vorbesc! Bun, acum Adela şi se uită la ea, eu fără tine nu văd nimic în jurul meu, chiar şi acum, nu cred că am pentru ce trăi fără tine. Văzând că Adela vrea să intervină, Tudor sublinie încă odată: Am spus că doar eu vorbesc, iar lacrimile nu schimbă asta, Adela! Marcel, ţie nu am ce să-ţi zic decât că îmi pare rău…pentru tine. Foarte speriat, Marcel nu schiţa niciun gest, nimic. Singurul său gând era cum să scape de acolo. Nu auzea mai mult decât ceea ce se petrecea în capul său, dar următoarele cuvinte ale lui Tudor se făcură auzite:

- Acum, dacă nu faceţi ceea ce vă voi spune, credeţi-mă că nu voi ezita şi vă voi împuşca. În fond, ce mai am de pierdut? Faceţi dragoste!

Cei doi păreau a nu înţelege, aşa că Tudor repetă, îndreptându-se spre ei.

- Am spus să faceţi dragoste şi ridică piedica pistolului.

Cu lacrimi în ochi, Adela se duse spre Marcel şi se urcă peste el. Plângea din ce în ce mai tare.

- Nu mimaţi, iar eu nu cred că trebuie să vă spun că trebuie să existe şi ceva intensitate, aşa că sărutaţi-vă. Cei doi se conformară.

- Mai pasional, strigă Tudor şi nu vă opriţi nicio clipă. Cei doi urmară instrucţiunile cu stricteţe. Tudor se aşeză în fund, pe covor, fix în faţa celor doi. Stinse ţigara de fotoliul din apropiere. Se uită la ei cu atenţie şi zâmbi, spunând: Adela, să ştii că zâmbesc! Nu te opri, ce ţi-am spus? Nu te opri! strigă el. Doar ascultă! Coborând vocea, continuă: Doar că atunci când eu zâmbesc o fac pe lângă situaţiile normale în care un om zâmbeşte, pentru că alteori îmi vine să plâng. Dar, dacă aş plânge, aş risipi roua din Rai!

Duse pistolul la cap şi apăsă pe trăgaci! Stropii de sânge îi atinseră pe cei doi. Afară ploua puternic, iar frunzele dansau cu stropii de ploaie.

Peste 23 de ani, iarna, un om al străzii este găsit degerat la colţul unui magazin comercial. Era un cerşetor!

Se spune că acel cerşetor era cel mai prost dintre toţi, pentru că nu obţinea niciun ban. Zâmbea tot timpul, iar asta nu e bine atunci când cerşeşti. În buzunar avea un bileţel pe care îl considera fermecat. Pe el se vedea întărit: ZÂMBESC ÎN FIECARE ZI!

Deşi se ştia că este nebun, cerşetorul cu zâmbetul lui a încălzit inimile multora, unii dintre aceştia din urmă nu au reuşit să-l uite niciodată. Alţii chiar au scris despre el.

Eu cred că aşa plângea el!

Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, România. Nu consider că sunt un om special… Nu am niciun talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult – pentru că trebuie să existe un echilibru, în viaţa unui om, între zâmbet şi tristeţe.

Când aveam 2 ani, părinţii mei au decis să plece în Israel pentru a câştiga banii necesari pentru începerea unei afaceri în România. Astfel, eu şi sora mea, Cătălina – care avea 6 luni, am fost daţi în grija bunicilor. În Israel, părinţii mei şi-au găsit cu uşurinţă un loc de muncă şi au început să strângă bani pentru a pune bazele afacerii la care se gândeau.

Totul s-a schimbat atunci când Cătălina a murit. Avea 1 an şi 8 luni. Bunica a lăsat-o nesupravegheată în preajma unei oale cu apă fiartă. Eu eram singura persoană din cameră atunci când s-a întâmplat.

Părinţii mei s-au întors în ţară şi nu au mai plecat înapoi. Eu am rămas în grija bunicilor, întrucât tatăl meu m-a considerat vinovat de moartea surorei mele. Nu înţelegea cum de nu am intervenit pentru a opri cursul evenimentelor. Până la vârsta de 7 ani nu mi-am mai văzut părinţii. Atunci tatăl meu a fost internat într-un spital de bolnavi mintal, iar mama m-a luat de la bunici şi m-a dat la şcoală.

Între timp, se născuseră doi fraţi pe care nu i-am cunoscut până în acel moment.

Când aveam 13 ani, tatăl meu s-a sinucis pe fondul unei crize nervoase.

La o lună după ce am împlinit 15 ani, mama a decis să plece în Italia pentru a încerca să câştige banii necesari pentru creşterea a 3 copii. Timp de 3 luni, nu am mai auzit de ea. A vrut să se întoarcă, însă nu avea bani nici pentru a cumpăra o cartelă telefonică. Acestea au fost cele mai grele trei luni din viaţa mea de până acum. Fiind cel mai mare, a trebuit să am grijă şi de fraţii mei. Pentru a procura banii necesari pentru cumpărarea  alimentelor zilnice am început să vindem sticle – spre reciclat, lucruri din casă…, într-un cuvânt tot ce putea fi vândut. Pentru că în acea perioadă am cărat mulţi saci plini cu sticle, am un umăr mai lăsat decât celălalt.

Nu puţine au fost zilele în care îi vedeam pe fraţii mei plângând. Poate datorită acelor clipe, persoanele care mă cunosc acum afirmă că am un simţ bun al umorului. Pentru a-i opri din plâns le spuneam bancuri, glume, făceam orice mică prostioară care să-i facă să uite…

Toţi banii care intrau pe mâna mea erau măsuraţi în mâncare. Rareori ne puteam permite satisfacerea unei pofte – de exemplu, dulciurile. Poate datorită acestui lucru am o dantură sănătoasă.

După trei luni, mama ne-a sunat şi ne-a spus că s-a angajat la o fabrică din Padova. Deşi salariul nu era foarte atrăgător, era totuşi un început. Astfel, banii pe care reuşea să îi trimită nu acopereau nici pe departe nevoile a 3 copii. Însă, noi îi spuneam că totul este bine şi că ne descurcăm. Poate de aceea sunt un om optimist.

Nu am îndrăznit să îi cer niciodată bani pentru a participa la vreo excusie organizată de şcoala la care eram înscris. Ştiam că nu are de unde să îmi trimită, iar dacă i-aş fi cerut mi-ar fi trimis şi ultimii ei bani şi nu vroiam ca ea să sufere de pe urma moftului meu. Poate de aceea îmi place atât de mult să călătoresc.

Au trecut 3 ani până când mama a reuşit să câştige un salariu care să îi permită să ne trimită mai mulţi bani – destui încât să nu mai trebuiască să vindem nicio sticlă. În tot acest timp, noi nu ne-am văzut. Ne suna aproape în fiecare lună, însă nu puteam vorbi prea mult la telefon, întrucât trebuia să economisim fără vreo excepţie. Pentru că toţi trei eram nerăbdători să vorbim cu ea, timpul alocat fiecăruia era scurt. Poate de aceea prietenii îmi reproşează că sunt draconic în exprimare şi mă felicită pentru o gândire structurată.

În fiecare lună pe dată de 7 (6 era ziua de plată pentru mama mea) mergeam şi ridicam banii pe care ea reuşea să ni-i trimită. Toată viaţa o să consider numărul 7 un număr norocos. Primul lucru pe care îl făceam era să schimb banii la bancă. Apoi mergeam şi plăteam toate datoriile casei. Încercam, pe cât posibil, să nu avem nici o datorie faţă de nimeni. Poate de aceea nu îmi place să împrumut bani de la nimeni.

Banii care ne rămâneau, după ce plăteam toate datoriile, îi foloseam pentru a umple sufrageria (mobila din această cameră am vândut-o pentru echivalentul alimentelor necesare pe o lună de zile – şi astfel a devenit cămară) cu mâncarea pe care o puteam cumpăra. Nu dura mult şi aceasta se termina. În acele clipe, când nu ştiam ce să facem, calculam câte zile mai erau până Duminică. Duminica ne bucuram de colaci, colivă, orice pomană dată pentru iertarea păcatelor cuiva. Duminica este ziua mea preferată. Poate din cauza acestor clipe, deşi sunt un om credincios, nu îmi place să merg la biserică.

În cadrul vacanţelor şcolare plecam toţi trei, din oraş, la bunici, la ţară. Aici îi ajutam cu muncile agricole. Nu este nici o muncă, a pământului, pe care să nu ştiu să o fac. Şi pentru că aveam nevoie de orice ban în plus, cu timpul am început să lucrez, cu ziua, la oamenii care erau dispuşi să mă plătească. Mă bucuram nespus de fiecare dată când cineva mă întreba dacă nu aş vrea să îl ajut…fiecare astfel de zi însemna mai puţine datorii. Din acest motiv îmi plăceau mie vacanţele şcolare. Şi poate de asta nu îmi place aspectul mâinilor mele.

În timpul liceului, m-am angajat la teatrul din Botoşani. Eram „băiatul de la garderobă”. Niciodată nu am văzut o piesă de teatru de la început la sfârşit. Poate de asta îmi place teatrul. Poate de asta am dat la facultatea de regie. Poate de asta sunt visător…poate…

Fiecare etapă importantă din viaţa mea, de până acum, a început cu cineva drag care pleacă. Dacă părinţii mei nu ar fi plecat în Israel… Dacă nu m-ar fi lăsat în grija buncilor… Dacă tatăl meu nu ar fi fost obligat să plece în spital… Dacă mama mea nu ar fi plecat în Italia… Dacă eu nu aş fi venit în Bucureşti… Cam acestea ar fi capitolele vieţii mele până la pagina care se scrie acum.

Azi am viaţa pe care mi-am dorit întotdeauna să o am. O viaţă obişnuită. O viaţă liniştită. Fără prea mari probleme, fără prea mari realizări. Pentru unii poate părea o existenţă ştearsă. Pentru mine este totul. Bucuria lucrurilor mici, a lucrurilor simple. Bucuria faptului că nu trebuie să ies în evidenţă şi că am de ce să mă consider norocos…

Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, Romania. Nu consider că sunt un om special… Nu am nici un talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult.

Poate că am un umăr mai lăsat decât celălalt pentru că, fiind
dreptaci, am cărat fiecare sacoşă cu cartofi cu mâna dreaptă.
Când familia era înfometată, eu eram săgeata care trebuia să se
ocupe de nobila sarcina de a o îmbuna pe bunica şi apoi cu veselie
de a căra produsul obţinut cu ajutorul cerşitului familial.
Poate că am un ochi mai mic decât altul pentru că nu am vrut să
văd „cu aceiaşi ochi” nedreptăţile la care e supusă familia mea şi nici
suferinţele pe care unele rude ni le aplicau sau mi le făceau” cadou”.
Poate că tenul meu este mai închis la culoare pentru că am
petrecut cele mai multe veri pe câmp, gândindu- mă la ce fac ceilalţi
copii de vârsta mea, gândindu- mă că unii au voie să se joace şi nu
trebuie să muncească la fel ca părinţii lor sau ca bunicii.
Poate că nu am un zâmbet frumos pentru că nu am avut multe
motive să zâmbesc sau poate nu am găsit eu motive destule.
Poate că în ochii mei se vede uraganul, iar dacă nu se vede e
pentru că nu îl arăt. Nu sunt un om puternic, ci doar unul care încearcă, de fiecare
dată când are un impas, să spună că vor veni vremuri în care va râde
de acel impas.
Cu toate acestea, tot nu ştiu să zâmbesc.
Poate că o luptă acerbă se dă în mine, între ceea ce sunt şi ceea
ce vreau să fiu..
Tot ce s- a întâmplat până acum pare să mă pregătească pentru
orice altceva decât pentru o viaţă aşa cum vreau eu. Un leu pare să
mă sfâşie de fiecare dată cand intru în contact cu arta.
Arta nu e frumoasă pentru mine.
Arta e dureroasă, căci se naşte din durere şi răscoleşte amintiri
neplăcute ducând la descoperirea unor adevăruri ce nu vreau să le ştiu.

Artiştii sunt cei care, în toiul gustării leului, apucă să imortalizeze
aceste stări şi aceste gânduri.
Familia mea a încercat să imi creeze gândul că artiştii sunt cei
care muncesc de dimineaţă până seara, cei care işi câştigă traiul, cei
modeşti, cei care au ce mânca…
Arta e banul pentru ei.
Niciun gând de al meu nu are valoare în ochii lor dacă nu are
legatură cu un anumit câştig- banii.
Poate că sunt un om care se gândeşte la toate astea pe stradă,
chiar gândindu- se la
lucrurile astea în timp ce merge lânga voi.
Poate că împărţim paşii pe acelaşi trotuar.
Poate că nu sunt decât un alt om care merge lângă voi.
Pentru că nu aveţi de unde să ştiţi cine sunt eu..
Cum nici eu nu ştiu cine sunteţi voi.
Sunt un alt om care merge….