Ionuţ închise ochii. O altă lume se deschidea acum, ispitindu- l să
o descopere.
O scenă proaspăt lăcuită. O scenă nouă. Nouă, pentru că toată
lumea ştia că acolo va poposi marele actor Ionuţ. Da, el era în
mijlocul scenei. Reflectoarele îi încălzeau faţa, iar ochii îi străluceau
de talent.
Un teatru mare şi, totuşi, neîncăpător. Multa lume visa ca măcar
odată în viaţă să- l vadă pe El. Toată suflarea intelectuală era de
accord. Fără doar şi poate, era cel mai mare talent al scenei din toate
timpurile. Când Ionuţ era pe scenă, natura schimbă cursul firesc al
lucrurilor.
Nu era un simplu actor; ceea ce făcea el, era cu mult mai mult. Oamenii deveneau mai buni dupa ce asistau la o reprezentaţie
de a sa. Se spune chiar, că nu de puţine ori, unii au scapat de boli
incurabile, doar pentru că l- au văzut pe El pe scenă.
Un om simplu, pe o scenă cât se poate de simplă; de aceea, i se
mai spunea şi Vindecătorul.
Dar nu era un simplu om, deşi el asta credea. Doar scena era
simplă; de fapt, era doar o scenă.
Lumea care era în sală nu stătea în scaune. Pur şi simplu, nu
putea. Tensiunea era mult prea mare. Aproape că nici nu respirau. Se spune că toţi cei care l- au văzut pe Ionuţ jucând au vărsat cel
puţin o lacrimă, iar în acea lacrimă era strâns tot ceea ce era necurat
sau impur în sufletul şi trupul lor.
El era un miracol în sine, iar mulţi credeau că e sfânt, cel mai sfânt
dintre sfinţi.
Prin ochii lui albaştri se întrezărea frumuseţea Raiului. Şi tot prin
ei, Ionuţ strângea toată răutatea din ochii altora. De asta i se mai
spunea şi Culegătorul.
Ionuţ deschise ochii. Faptul că nu mai mâncase de două zile
începea să- l supere. Aşa că întinse mana, căci, până la urmă, era
Ionuţ – Cerşetorul. Unul dintre acei oameni de care ne ferim fie din
frică, fie din dispreţ, fie pentru că nu vrem să le dăm niciun ban şi nici
nu vrem să arătăm asta. Mai bine îi ocolim pur şi simplu. Un cerşetor
– unul dintre acei oameni în ochii cărora nu te uiţi niciodată. Deşi,
dacă ne- am uita, poate am observa că şi ei au gânduri ca noi toţi şi,
din când în când, se mai încumetă să viseze. Şi ei sunt oameni.

- Iuliane, ai adormit?
- O oaie, doua oi, trei oi, patru oi…un lup…trei oi, doi oi, o oaie;
aşa…Paştele. De la număratul oilor la Paşte. Insomnie şi religie. Diferenţă: zero. În ambele cazuri: dorinţa de a visa.
Dă- le dracu’ de vise! Hai, somn!
O oaie, doua oi…
De unde ideea asta de a număra oile?! Am preluat- o de la…
televizor. Clar. Dresorul societăţilor moderne „alias” – filmul. Toţi
insomniacii hollywoodyeni sunt, de fapt, nişte păstori avari cu
ditamai turmele. Iată stereotipia cu valoare de leac băbesc şi, totuşi, stereotipia
este un lucru bun. Nu, nu este bun, este un lucru normal. Prin
extrapolare, nonconformismul este abaterea de la stereotip, deci este
normal. Deci, nonconformismul este cât se poate de normal. Dacă
toţi am fi nonconformişti, atunci normalul ar fi normal, iar oamenii
nonconformişti ar fi, de fapt, conformişti. Iarăşi, diferenţa zero.
Stereotip sau nu, mâine muncesc, prin deducţie: culcă- te, dracu’
odată!
Un Becali, doi Becali, trei Becali…
Bancnota de 500 E tocmai a trecut de procesul de beatificare. Icoanele vor fi impuse în discoteci, iar dezmăţul va fi înlocuit cu mici
slujbe liturgice. În câţiva ani, cele mai multe cautări pe google nu vor
mai fi relaţionate de pornografie, ci vor fi citate din Biblie, Crez şi alte
Sfinte scrieri. În câţiva ani, Becali va ocupa funcţia suprema în stat,
cea de Apostol.
Oare mai ajung mâine la muncă? Semn bun. Globulele roşii sunt
pompate într- un ritm crescător. Mai întâi, tensiunea arterială va
creşte, apoi sentimentul de disconfort va stimula corpul să îşi pună
în funcţiune sistemul imunitar. Momentul propice pentru a adormi.
- Iuliane, ai adormit?
- Nu, mă gândeam…
- La ce?
- La somn!…

Omul rămâne viu doar dacă umbra sa există, la fel cum visul
rămâne vis doar dacă te trezeşti. Unora le place să o numească
„amintire”, unora le place să o numească „trecut”, altora, pur şi
simplu, nu le place să- şi amintească nimic despre trecut, ci doar
despre viitor. Aceştia din urmă se păcălesc singuri, căci, oricum,
se gândesc la trecut. Visul pe care vor să şi- l împlinească cu atâta
ardoare nu s- a născut „azi”, ci „ieri”, chiar dacă e pentru „mâine”. Dar,
până la urmă, toţi suntem îndreptăţiţi, într- un fel sau altul, deci, la
fel voi fi considerat şi eu, dacă aş numi- o „umbră” (pe acea amintire
sau pe acel trecut), nu- i aşa? Omul este o armonie de paşi, muzică şi
culoare; pe când, umbra este doar o mlăduire de paşi. Cu cât aceşti
paşi sunt mai mulţi, cu atât umbra este mai mare. Ea nu are forma ta
şi nu merge odată cu tine. Ea începe înainte să începi tu şi se termină
după ce termini tu.
[…]
Fericiţi suntem noi oamenii ! Mai puţin, însă, cei care îşi văd
umbra, cei care îşi văd visul, cei care îşi văd trecutul. De fapt, ce e
aşa de rău în trecut, de ce te fereşti tu când te gândeşti la trecut? Păi
de ce? Îţi spun eu de tine. De ce ai făcut şi nu mai vrei să ştii. Bine,
umbra ta înglobează atât aceste aspecte, cât şi ce nu ţine de tine, ci
de ceilalţi sau de ceva exterior trăirii, de o ordine divină, de un fapt
pe care tu nu- l poţi înţelege, dar nici ea (umbra) şi nici nu trebuie
căci e cuprinsă în existenţa sa ambiguă. Această umbră nu e umbra
ta, propriu- zis, ci mai bine ar fi daca am spune ca tu esti umbra ei.
Aşa era şi biciclistul nostru – era umbra visului său, iar visul
său era o bicicletă.
Când cutreiera vara în plină arşiţă câmpiile, el nu îşi putea
vedea umbra (mă refer la acea reflectare a constituţiei fizice, pe
care noi, oamenii normali, o putem observa, dar el nu era un „om
normal”), ci el credea că bicicleta este umbra sa. El nu avea o umbră.
Visul său era o umbră, iar el avea un vis- bicicletă.
De multe ori se supăra când oamenii treceau pe lânga el şinu îl
salutau. Nu fusese întrebat niciodată de nimeni, nimic, dar, cu toate
acestea, pentru el exista un „noi”. Un „noi” care denumea mulţimea
în care el era o parte integrantă. El era un om printre oameni. Însă,
oamenii se opreau de fiecare dată, uluiţi parcă, şi se uitau în direcţia
lui şi, totuşi, parcă nu se uitau la el, se uitau la altceva. Dar la ce?
„Cine ştie, îşi spunea el, poate că sunt toţi nebuni!?…”
Devenea foarte supărat când vreo maşină trecea pe lângă el şi nu
semnaliza, aşa cum ar fi fost normal. „Ce e cu ăştia, nu mă văd?” se
întreba el. Uneori, unele maşini încetineau în timp ce încercau să- l
depăşească sau, chiar opreau, şi oamenii coborau miraţi, de parcă ar
fi fost în timpul unei şedinţe de hipnoză.
Însă el se obişnuise, căci de mult crezuse că o fi vreun om celebru
la care toată lumea se uita cu admiraţie. Poate o fi făcut ceva
important cândva şi acum nu- şi mai amintea. Dar sigur era cineva
foarte important pentru omenire.
Era parţial adevărat. Era important, dar nu pentru omenire, ci
pentru bicicleta sa. Aceasta nu se putea pedala singură, deci avea
nevoie de el.
Iar dacă vă întrebaţi ce era cu oamenii, vă pot spune că aceia nu
îl vedeau, ci tot ce vedeau ei era o bicicletă ce mergea singură, dar
partea cea mai importantă nu o observă nimeni. Nimeni nu văzuse
că, de fapt, umbra bicicletei era forma unui om sau erau cu toţii prea
uimiţi de ceea ce vedeau. Nu aveau ei timp să se uite la umbre. Dar,
ce să- i faci, aşa sunt oamenii, e mai important obiectul decât umbra
sa, e mai important omul decât…