Totul e negru. Încet, încet, printr-o poartă difuză, totul devine alb. E o dimineaţă frumoasă, aburul pluteşte poetic ieşind prin găurile capacelor de canalizare. Feţe somnoroase, feţe schimonosite, feţe
dulci. E o dimineaţă frumoasă ce îţi aduce aminte că trăieşti. Copaci, priviri, viaţă, culoare…
Unii zâmbesc, unii plâng, alţii sunt serioşi. Victor era serios. Îl întrista dimineaţa asta cu miros de frunză. Victor nu era fericit. Îşi ura viaţa. Se ura pe el şi toate au pornit din ura lui pentru şefa sa, „Marea divă”! Victor era asistent personal, iar cea pentru care lucra era Eva Hertz. Cel mai cunoscut fotomodel din întreaga lume. Cea mai frumoasă femeie.
Victor nu o suporta. La început, era mândru că obţinuse acest post. Prin câte probe a trebuit să treacă! nu e chiar o nimica toată să fii asistentul personal al celei mai frumoase femei. Mai ales dacă
eşti bărbat. La început, i- a plăcut, dar acum nu mai suporta. «Victor, deschide-mi portiera; Victor, ia- mă de braţ şi condu- mă până în faţa uşii; Victor, du- te şi numără câţi paşi are scena!; Victor, să numeri şi lungimea şi lăţimea şi să ai grijă să numeri cu paşii mei. Victor în sus, Victor în jos. Trebuia să o conducă până şi la toaletă. Nu, el nu mai putea să fie asistent personal. Victor, citeşte- mi meniul!; Victor, du- te şi comandă ceva!». Victor ajunsese să- şi urască numele. Nu mai voia Victor, voia să aibă alt nume. Ca Ion, Vasile, Gheorghe, orice, numai Victor nu.
Ce avea femeia asta? De ce era ea aşa paranoică? Nu-i plăcea să atingă meniul pentru că se temea de microbi ; scrisorile de la fani – la fel. Hai, că asta poate că înţelegea. Dar, pe lângă astea, mai erau multe altele: nu deschidea o uşă, nu urca o treaptă singură de frică să nu cadă şi, dacă urca, era un podium sau vreo scenă, dar şi atunci Victor trebuia să numere exact paşii, iar dacă greşea, numai Dumnezeu ştie ce păţea. Eva se lauda că asta înseamnă să fii profesionist. Odată, chiar a declarat într-un interviu, la o televiziune, că ştie exact câţi paşi are de făcut la o prezentare de modă; doar aşa a devenit cel mai bun fotomodel din toate timpurile.
Devenise chiar o modă. Toate fotomodelele debutante încercau să ţină minte, de la repetiţii, câţi paşi are scena în lungime, în lăţime şi exact câţi paşi aveau să facă a doua zi la prezentare. Ăsta era
secretul succesului, credeau ele. Erau sigure că asta înseamna să fii un fotomodel profesionist.
Victor ştia că nu mai poate rezista nici o zi. Nu mai avea de gând să-i satisfacă toate toanele „Marei dive”. Azi se pregătea să demisioneze. Gândul acesta era singurul care îl făcea să zâmbească.
Victor intră hotărât în biroul său. Un birou mare şi luminos. Pe masa de lucru se aflau două cutii pline cu scrisori. „Azi avem mai puţine scrisori ca ieri”, gândi Victor automat. Se opri. Îşi aduse aminte că azi va demisiona şi se ferici la gândul că nu va trebui să-i citească divei niciuna dintre sutele acelea de scrisori. De-a lungul anilor îi citise sute de mii de scrisori. Voia să i se citeasca toate. Câteodată mai arunca din ele, pe furiş, că să-şi mai uşureze munca. Ea nu citea pentru că se temea de „microbi”. Azi era fericit. Azi putea pleca să se plimbe, să bea un suc, să stea la terasă. De mult visase la o zi ca cea de azi. Victor se aşeză în fotoliul său şi acum aştepta să sune „Diva” pentru a-l chema la reşedinţa ei de unde ar fi trebuit să plece împreună la prezentarea de modă a casei… Victor se pocni peste faţă, zâmbind: „Gata, nu mai trebuie să ştii nimic, nici casa de modă, nici colecţia prezentată, nici ora…nimic”, îşi spuse el.
Aştepta telefonul. Niciodată nu avea voie să se prezinte nechemat. Azi avea să demisioneze. În una dintre cele două cutii de pe masa de lucru, printre sutele de scrisori, se afla şi o telegramă: „A murit mama, dacă nu poţi veni din cauza orbirii, te înţelegem”; semnat: sora ta, Andreea.