Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, România. Nu consider că sunt un om special… Nu am niciun talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult – pentru că trebuie să existe un echilibru, în viaţa unui om, între zâmbet şi tristeţe.

Când aveam 2 ani, părinţii mei au decis să plece în Israel pentru a câştiga banii necesari pentru începerea unei afaceri în România. Astfel, eu şi sora mea, Cătălina – care avea 6 luni, am fost daţi în grija bunicilor. În Israel, părinţii mei şi-au găsit cu uşurinţă un loc de muncă şi au început să strângă bani pentru a pune bazele afacerii la care se gândeau.

Totul s-a schimbat atunci când Cătălina a murit. Avea 1 an şi 8 luni. Bunica a lăsat-o nesupravegheată în preajma unei oale cu apă fiartă. Eu eram singura persoană din cameră atunci când s-a întâmplat.

Părinţii mei s-au întors în ţară şi nu au mai plecat înapoi. Eu am rămas în grija bunicilor, întrucât tatăl meu m-a considerat vinovat de moartea surorei mele. Nu înţelegea cum de nu am intervenit pentru a opri cursul evenimentelor. Până la vârsta de 7 ani nu mi-am mai văzut părinţii. Atunci tatăl meu a fost internat într-un spital de bolnavi mintal, iar mama m-a luat de la bunici şi m-a dat la şcoală.

Între timp, se născuseră doi fraţi pe care nu i-am cunoscut până în acel moment.

Când aveam 13 ani, tatăl meu s-a sinucis pe fondul unei crize nervoase.

La o lună după ce am împlinit 15 ani, mama a decis să plece în Italia pentru a încerca să câştige banii necesari pentru creşterea a 3 copii. Timp de 3 luni, nu am mai auzit de ea. A vrut să se întoarcă, însă nu avea bani nici pentru a cumpăra o cartelă telefonică. Acestea au fost cele mai grele trei luni din viaţa mea de până acum. Fiind cel mai mare, a trebuit să am grijă şi de fraţii mei. Pentru a procura banii necesari pentru cumpărarea  alimentelor zilnice am început să vindem sticle – spre reciclat, lucruri din casă…, într-un cuvânt tot ce putea fi vândut. Pentru că în acea perioadă am cărat mulţi saci plini cu sticle, am un umăr mai lăsat decât celălalt.

Nu puţine au fost zilele în care îi vedeam pe fraţii mei plângând. Poate datorită acelor clipe, persoanele care mă cunosc acum afirmă că am un simţ bun al umorului. Pentru a-i opri din plâns le spuneam bancuri, glume, făceam orice mică prostioară care să-i facă să uite…

Toţi banii care intrau pe mâna mea erau măsuraţi în mâncare. Rareori ne puteam permite satisfacerea unei pofte – de exemplu, dulciurile. Poate datorită acestui lucru am o dantură sănătoasă.

După trei luni, mama ne-a sunat şi ne-a spus că s-a angajat la o fabrică din Padova. Deşi salariul nu era foarte atrăgător, era totuşi un început. Astfel, banii pe care reuşea să îi trimită nu acopereau nici pe departe nevoile a 3 copii. Însă, noi îi spuneam că totul este bine şi că ne descurcăm. Poate de aceea sunt un om optimist.

Nu am îndrăznit să îi cer niciodată bani pentru a participa la vreo excusie organizată de şcoala la care eram înscris. Ştiam că nu are de unde să îmi trimită, iar dacă i-aş fi cerut mi-ar fi trimis şi ultimii ei bani şi nu vroiam ca ea să sufere de pe urma moftului meu. Poate de aceea îmi place atât de mult să călătoresc.

Au trecut 3 ani până când mama a reuşit să câştige un salariu care să îi permită să ne trimită mai mulţi bani – destui încât să nu mai trebuiască să vindem nicio sticlă. În tot acest timp, noi nu ne-am văzut. Ne suna aproape în fiecare lună, însă nu puteam vorbi prea mult la telefon, întrucât trebuia să economisim fără vreo excepţie. Pentru că toţi trei eram nerăbdători să vorbim cu ea, timpul alocat fiecăruia era scurt. Poate de aceea prietenii îmi reproşează că sunt draconic în exprimare şi mă felicită pentru o gândire structurată.

În fiecare lună pe dată de 7 (6 era ziua de plată pentru mama mea) mergeam şi ridicam banii pe care ea reuşea să ni-i trimită. Toată viaţa o să consider numărul 7 un număr norocos. Primul lucru pe care îl făceam era să schimb banii la bancă. Apoi mergeam şi plăteam toate datoriile casei. Încercam, pe cât posibil, să nu avem nici o datorie faţă de nimeni. Poate de aceea nu îmi place să împrumut bani de la nimeni.

Banii care ne rămâneau, după ce plăteam toate datoriile, îi foloseam pentru a umple sufrageria (mobila din această cameră am vândut-o pentru echivalentul alimentelor necesare pe o lună de zile – şi astfel a devenit cămară) cu mâncarea pe care o puteam cumpăra. Nu dura mult şi aceasta se termina. În acele clipe, când nu ştiam ce să facem, calculam câte zile mai erau până Duminică. Duminica ne bucuram de colaci, colivă, orice pomană dată pentru iertarea păcatelor cuiva. Duminica este ziua mea preferată. Poate din cauza acestor clipe, deşi sunt un om credincios, nu îmi place să merg la biserică.

În cadrul vacanţelor şcolare plecam toţi trei, din oraş, la bunici, la ţară. Aici îi ajutam cu muncile agricole. Nu este nici o muncă, a pământului, pe care să nu ştiu să o fac. Şi pentru că aveam nevoie de orice ban în plus, cu timpul am început să lucrez, cu ziua, la oamenii care erau dispuşi să mă plătească. Mă bucuram nespus de fiecare dată când cineva mă întreba dacă nu aş vrea să îl ajut…fiecare astfel de zi însemna mai puţine datorii. Din acest motiv îmi plăceau mie vacanţele şcolare. Şi poate de asta nu îmi place aspectul mâinilor mele.

În timpul liceului, m-am angajat la teatrul din Botoşani. Eram „băiatul de la garderobă”. Niciodată nu am văzut o piesă de teatru de la început la sfârşit. Poate de asta îmi place teatrul. Poate de asta am dat la facultatea de regie. Poate de asta sunt visător…poate…

Fiecare etapă importantă din viaţa mea, de până acum, a început cu cineva drag care pleacă. Dacă părinţii mei nu ar fi plecat în Israel… Dacă nu m-ar fi lăsat în grija buncilor… Dacă tatăl meu nu ar fi fost obligat să plece în spital… Dacă mama mea nu ar fi plecat în Italia… Dacă eu nu aş fi venit în Bucureşti… Cam acestea ar fi capitolele vieţii mele până la pagina care se scrie acum.

Azi am viaţa pe care mi-am dorit întotdeauna să o am. O viaţă obişnuită. O viaţă liniştită. Fără prea mari probleme, fără prea mari realizări. Pentru unii poate părea o existenţă ştearsă. Pentru mine este totul. Bucuria lucrurilor mici, a lucrurilor simple. Bucuria faptului că nu trebuie să ies în evidenţă şi că am de ce să mă consider norocos…

Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, Romania. Nu consider că sunt un om special… Nu am nici un talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult.

Poate că am un umăr mai lăsat decât celălalt pentru că, fiind
dreptaci, am cărat fiecare sacoşă cu cartofi cu mâna dreaptă.
Când familia era înfometată, eu eram săgeata care trebuia să se
ocupe de nobila sarcina de a o îmbuna pe bunica şi apoi cu veselie
de a căra produsul obţinut cu ajutorul cerşitului familial.
Poate că am un ochi mai mic decât altul pentru că nu am vrut să
văd „cu aceiaşi ochi” nedreptăţile la care e supusă familia mea şi nici
suferinţele pe care unele rude ni le aplicau sau mi le făceau” cadou”.
Poate că tenul meu este mai închis la culoare pentru că am
petrecut cele mai multe veri pe câmp, gândindu- mă la ce fac ceilalţi
copii de vârsta mea, gândindu- mă că unii au voie să se joace şi nu
trebuie să muncească la fel ca părinţii lor sau ca bunicii.
Poate că nu am un zâmbet frumos pentru că nu am avut multe
motive să zâmbesc sau poate nu am găsit eu motive destule.
Poate că în ochii mei se vede uraganul, iar dacă nu se vede e
pentru că nu îl arăt. Nu sunt un om puternic, ci doar unul care încearcă, de fiecare
dată când are un impas, să spună că vor veni vremuri în care va râde
de acel impas.
Cu toate acestea, tot nu ştiu să zâmbesc.
Poate că o luptă acerbă se dă în mine, între ceea ce sunt şi ceea
ce vreau să fiu..
Tot ce s- a întâmplat până acum pare să mă pregătească pentru
orice altceva decât pentru o viaţă aşa cum vreau eu. Un leu pare să
mă sfâşie de fiecare dată cand intru în contact cu arta.
Arta nu e frumoasă pentru mine.
Arta e dureroasă, căci se naşte din durere şi răscoleşte amintiri
neplăcute ducând la descoperirea unor adevăruri ce nu vreau să le ştiu.

Artiştii sunt cei care, în toiul gustării leului, apucă să imortalizeze
aceste stări şi aceste gânduri.
Familia mea a încercat să imi creeze gândul că artiştii sunt cei
care muncesc de dimineaţă până seara, cei care işi câştigă traiul, cei
modeşti, cei care au ce mânca…
Arta e banul pentru ei.
Niciun gând de al meu nu are valoare în ochii lor dacă nu are
legatură cu un anumit câştig- banii.
Poate că sunt un om care se gândeşte la toate astea pe stradă,
chiar gândindu- se la
lucrurile astea în timp ce merge lânga voi.
Poate că împărţim paşii pe acelaşi trotuar.
Poate că nu sunt decât un alt om care merge lângă voi.
Pentru că nu aveţi de unde să ştiţi cine sunt eu..
Cum nici eu nu ştiu cine sunteţi voi.
Sunt un alt om care merge….