Omul rămâne viu doar dacă umbra sa există, la fel cum visul
rămâne vis doar dacă te trezeşti. Unora le place să o numească
„amintire”, unora le place să o numească „trecut”, altora, pur şi
simplu, nu le place să- şi amintească nimic despre trecut, ci doar
despre viitor. Aceştia din urmă se păcălesc singuri, căci, oricum,
se gândesc la trecut. Visul pe care vor să şi- l împlinească cu atâta
ardoare nu s- a născut „azi”, ci „ieri”, chiar dacă e pentru „mâine”. Dar,
până la urmă, toţi suntem îndreptăţiţi, într- un fel sau altul, deci, la
fel voi fi considerat şi eu, dacă aş numi- o „umbră” (pe acea amintire
sau pe acel trecut), nu- i aşa? Omul este o armonie de paşi, muzică şi
culoare; pe când, umbra este doar o mlăduire de paşi. Cu cât aceşti
paşi sunt mai mulţi, cu atât umbra este mai mare. Ea nu are forma ta
şi nu merge odată cu tine. Ea începe înainte să începi tu şi se termină
după ce termini tu.
[…]
Fericiţi suntem noi oamenii ! Mai puţin, însă, cei care îşi văd
umbra, cei care îşi văd visul, cei care îşi văd trecutul. De fapt, ce e
aşa de rău în trecut, de ce te fereşti tu când te gândeşti la trecut? Păi
de ce? Îţi spun eu de tine. De ce ai făcut şi nu mai vrei să ştii. Bine,
umbra ta înglobează atât aceste aspecte, cât şi ce nu ţine de tine, ci
de ceilalţi sau de ceva exterior trăirii, de o ordine divină, de un fapt
pe care tu nu- l poţi înţelege, dar nici ea (umbra) şi nici nu trebuie
căci e cuprinsă în existenţa sa ambiguă. Această umbră nu e umbra
ta, propriu- zis, ci mai bine ar fi daca am spune ca tu esti umbra ei.
Aşa era şi biciclistul nostru – era umbra visului său, iar visul
său era o bicicletă.
Când cutreiera vara în plină arşiţă câmpiile, el nu îşi putea
vedea umbra (mă refer la acea reflectare a constituţiei fizice, pe
care noi, oamenii normali, o putem observa, dar el nu era un „om
normal”), ci el credea că bicicleta este umbra sa. El nu avea o umbră.
Visul său era o umbră, iar el avea un vis- bicicletă.
De multe ori se supăra când oamenii treceau pe lânga el şinu îl
salutau. Nu fusese întrebat niciodată de nimeni, nimic, dar, cu toate
acestea, pentru el exista un „noi”. Un „noi” care denumea mulţimea
în care el era o parte integrantă. El era un om printre oameni. Însă,
oamenii se opreau de fiecare dată, uluiţi parcă, şi se uitau în direcţia
lui şi, totuşi, parcă nu se uitau la el, se uitau la altceva. Dar la ce?
„Cine ştie, îşi spunea el, poate că sunt toţi nebuni!?…”
Devenea foarte supărat când vreo maşină trecea pe lângă el şi nu
semnaliza, aşa cum ar fi fost normal. „Ce e cu ăştia, nu mă văd?” se
întreba el. Uneori, unele maşini încetineau în timp ce încercau să- l
depăşească sau, chiar opreau, şi oamenii coborau miraţi, de parcă ar
fi fost în timpul unei şedinţe de hipnoză.
Însă el se obişnuise, căci de mult crezuse că o fi vreun om celebru
la care toată lumea se uita cu admiraţie. Poate o fi făcut ceva
important cândva şi acum nu- şi mai amintea. Dar sigur era cineva
foarte important pentru omenire.
Era parţial adevărat. Era important, dar nu pentru omenire, ci
pentru bicicleta sa. Aceasta nu se putea pedala singură, deci avea
nevoie de el.
Iar dacă vă întrebaţi ce era cu oamenii, vă pot spune că aceia nu
îl vedeau, ci tot ce vedeau ei era o bicicletă ce mergea singură, dar
partea cea mai importantă nu o observă nimeni. Nimeni nu văzuse
că, de fapt, umbra bicicletei era forma unui om sau erau cu toţii prea
uimiţi de ceea ce vedeau. Nu aveau ei timp să se uite la umbre. Dar,
ce să- i faci, aşa sunt oamenii, e mai important obiectul decât umbra
sa, e mai important omul decât…