Într- o noapte amară, de iarnă, la ora 5:00 dimineaţa, un copil de 5 ani a
fost găsit, aproape fără răsuflare, la capătul de linie Ghencea. Era cu
bustul gol, plin de vânătăi, rezemat de un gard de piatră. Şoferul
unei maşini de călători RATB este cel care l- a găsit. L- a dus imediat,
fără vreo oprire, la capăt de linie, unde i s- au acordat primele îngrijiri
medicale. În aceeaşi zi, şoferul salvator moare într- un accident. Fără
îndoială, copilul era blestemat.
Cincizeci de ani mai târziu.
O tânără aşteaptă cu nerăbdare, într- o staţie, sosirea maşinii de
călători ce avea să o ducă la capătul de linie Sfânta Vineri. Maşina
sosi. Plină. Atât de plină, încât nu avea cum să urce. Verifică la fiecare
dintre cele uşi. Pur şi simplu, nu aveai unde să pui un picior, dar tânăra
era norocoasă. Şoferul deschise uşa de la cabină să şi o invită cu un
semn înăuntru. Intră. Uşa se închise şi maşina îşi continuă traseul.
Şoferul era un bărbat la vreo 55 de ani, dar nu era deloc potrivit
pentru postura în care se afla. Avea ochii mereu zâmbitori. Trăsături
fine, abia creionate. Părul, de acum cărunt, aranjat spre ceafă. Ochii
negri negrii, vioi, făceau pereche cu costumul şi cravata, iar tenul cu
cămaşa, albă ca o noapte de iarnă.
Din sens opus, se apropia o altă maşină de călători. Când era
destul de aproape pentru ca cei doi şoferi să se identifice, omul
nostru salută cu bucurie, prin ridicarea palmei, dar celălalt şofer nu
răspunse la salut.
Peste 5 minute, aceeaşi poveste se repetă. Omul salută un alt
şofer, dar nici acesta nu îi răspunse.
El nu era, însă, supărat. Timp de 30 de ani a salutat fără să fie
salutat. Avea 30 de ani de câand era şofer pe această maşină. 30 de
ani pe această rută.30 de ani împliniţi chiar azi. Într- o frumoasă zi de
iarnă. Îi purta noroc această zi. Exact în această zi, acum 50 de ani, a
fost salvat de la moarte de un şofer. Şoferul murise în aceeaşi zi. Întrun
accident. Exact în locul în care, cu câteva ore mai devreme, găsise
un copil aproape mort. Coincidenţă sau blestem? Blestem!
Toţi se fereau de el. Se zicea că el aduce aduce ghinion şi, pe
deasupra, toţi credeau că el e mut, dar nimeni nu îşi amintea cine a
fost cel care le- a spus despre muţenia lui. Niciodată, însă, nu l- au
auzit vorbind. Până şi muţenia lui era un semn de ghinion : „cei răi
sunt însemnaţi!…”
Nu se ştia cum îl cheamă, dar toţi îl ştiau ca „Nelu”. Nimeni, nu şi- a
asumat niciodată acest botez.
Nelu era preferatul şefului sau. Era întotdeauna primul pe teren
şi ultimul care ieşea din tură. Venea primul şi pleca ultimul. De fapt,
nici nu venea, nici nu pleca. Casa lui era acea maşină. Acolo mânca,
acolo citea, acolo se distra şi tot acolo dormea. Nu a cunoscut
niciodată un pat sau o pernă. Dormea întins pe două scaune, dar
asta nu îl deranja. Ar fi putut să închirieze un apartament, însă asta
ar fi însemnat să renunţe la cele doua plăceri: cărţi şi costumuri,
aşa că hotărî să doarmă la locul de muncă. Pentru el nu conta.
Era fericit şi nimic nu îl putea neferici. Nici tinerii care, uneori, i se
adresau într- un mod vulgar, nedemn, nici stresul zilnic pe care îl
presupune circulaţia continuă într- un oraş aglomerat, nici beţivii
care se năpusteau asupra geamului cabinei sale, nici colegii care nu
îl băgau în seama. Nimic. Era cel mai fericit om de pe pământ. Era
fericit că trăia. Era fericit că, deşi era şofer de 30 de ani, nu a avut
niciun accident, era fericit că avea un salariu, era fericit că avea ce
mânca.
Nelu avea cei mai blânzi ochi pe care un om îi poate avea. Ochii
lui erau blânzi. Erau sfinţi. Încet, încet, maşina ajunse la capăt de
linie, la Sfânta Vineri. Şi acum , ca şi la celelalte staţii, uşa de la cabina
şoferului se deschise. Tânăra coborî. Cu o mişcare foarte grăbită, se
întoarse şi, uitându- se în ochii şoferului, spuse cu deplină sinceritate:
„Mulţumesc frumos!”
Nelu, cu o tresărire, răspunse: „Cu plăcere!” Tânara plecă fără ai
vedea ochii înlăcrimaţi ai şoferului. Ochii lui erau scăldaţi acum
în agheasmă. Era un om politicos, nu putea să nu răspundă la
mulţumire. Nu era mut, doar că nimeni nu l- a întrebat ceva. Nimeni nu i- a
mai spus „Mulţumesc!”