- 3, 2,1 Acţiune… Cortina se trage foarte lent. Sunetul se filează
până la sublim. Pe scenă apare unul cu faţă de bou. Spectacolul
începe: Bună ziua, numele meu este…puţin cam complicat…de
aceea, prietenii îmi zic Jhony. Asta, bineînţeles, dacă am prieteni…
dar nu am…Oricum, dacă aş avea, sigur mi- ar spune Jhony. Până una
alta, sunt personajul principal al acestui roman de rahat. Jhony..tot
Jhony este şi numele autorului meu. De fapt, nu, nu ăsta e numele
lui, dar prietenii îi spun Johny. El nu are prieteni, dar toată lumea îi
spune Jhony. Hai, dă- te dracu că eşti prost!
Johny se opri din improvizaţia sa. Fără să ştie de ce, prin minte îi
trecu povestea lui Aladin şi a lămpii sale fermecate.
- Cum dracu să- ţi vină ideea să freci o lampă până iese duhul
din ea? Am impresia că trăiesc într- o lume a ciudaţilor, o lume
perversă…
Privirea i se lipi de pereţii impunători ai camerei în care se afla. Erau albi, dar nu doar un alb. Pe aceşti patru pereţi se regăseau
toate nuanţele de alb care s- ar putea crea vreodată de un pictor. Cel
puţin, asta ceruse el celor care au făcut lucrarea. Tot el le- a spus că,
la sfârşit, vrea să vadă urme de pensule şi bidinele. Zugravii au fost
fericiţi să se conformeze.
Camera era mare… 60 de metri pătraţi. Niciun tablou, nicio masă,
nici scaune. Nimic. Toate nuanţele de alb, două buturugi şi jaluzelele
trase în geamuri. Camera dreptunghiulară, iar pe diagonală, în
colţuri opuse, buturugile de salcâm. Au fost scoase din pământ cu
tot cu rădăcini şi aşa au rămas. Buturugi cu rădăcini care mai păstrau
mostre consistente din solul din care au fost smulse.
Pe una dintre buturugi se afla o ceaşcă albă şi un toc de coli albe,
abia început. Pe ceaşca albă se observă cum se uscase o jumătate
de bob de cafea.
Jhony se îndreptă înspre cealaltă buturugă. Aici găsea cerneală
într- un stilou, ţigări într- un pachet şi foc într- o brichetă. Alese
pachetul şi apoi bricheta.
După câteva fumuri, scrumul se rostogoli peste două- trei cuvinte.
Pe jos, peste cimentul mat, erau aşezate sute de foi albe, cu poveşti
albastre. Erau ordonate în şiruri, aproape indiene, de la un capăt la
altul. Între fiecare şir se găseau 30 de centimetri de ciment. Nici mai
mult, nici mai puţin. Dar, şirul de foi nu era unul tocmai indian, drept,
căci, în apropierea peretelui, el cotea şi iar mergea drept, până la
celălalt perete. Acolo iar cotea. Astfel, şirul pornea de la o buturugă
şi cotea la cealaltă. Ca o cărare albă, presărată cu pietricele albastre,
între doi foşti copaci.