Frunze aruncate cu prost gust pe alei;

Sticle transformate în cioburi pe chei;

Marea opacă te-ndeamnă să pleci.

Singur îmi spun că sunt singur pe veci.

Tenişii albi mi-s rupţi de durere,

Cămaşa-i şifonată şi-o port din plăcere…

Aş vrea să plâng, aş vrea dar nu pot!

Frumoasă e marea cu vară cu tot!

Prieteni, unde sunteţi voi oare acum?

Oameni, voi nu ştiţi că eu stau în drum?

Fie-vă milă de-un biet pelerin!

Fie-vă milă de Cătălin!

Mamă, tu să nu suni să mă-ntrebi ce mai fac!?

Aici este bine şi-mi este pe plac…

Uite, un om mi-a dat zece mii!

Nu-ţi face probleme, am din ce trăi!

Frunzele sfinţesc decorul

Şi-un iz de lacrimă-i pridvorul

Pământul vine către mine

Ne am despărţit, eu şi cu tine…

Poate că am un umăr mai lăsat decât celălalt pentru că, fiind
dreptaci, am cărat fiecare sacoşă cu cartofi cu mâna dreaptă.
Când familia era înfometată, eu eram săgeata care trebuia să se
ocupe de nobila sarcina de a o îmbuna pe bunica şi apoi cu veselie
de a căra produsul obţinut cu ajutorul cerşitului familial.
Poate că am un ochi mai mic decât altul pentru că nu am vrut să
văd „cu aceiaşi ochi” nedreptăţile la care e supusă familia mea şi nici
suferinţele pe care unele rude ni le aplicau sau mi le făceau” cadou”.
Poate că tenul meu este mai închis la culoare pentru că am
petrecut cele mai multe veri pe câmp, gândindu- mă la ce fac ceilalţi
copii de vârsta mea, gândindu- mă că unii au voie să se joace şi nu
trebuie să muncească la fel ca părinţii lor sau ca bunicii.
Poate că nu am un zâmbet frumos pentru că nu am avut multe
motive să zâmbesc sau poate nu am găsit eu motive destule.
Poate că în ochii mei se vede uraganul, iar dacă nu se vede e
pentru că nu îl arăt. Nu sunt un om puternic, ci doar unul care încearcă, de fiecare
dată când are un impas, să spună că vor veni vremuri în care va râde
de acel impas.
Cu toate acestea, tot nu ştiu să zâmbesc.
Poate că o luptă acerbă se dă în mine, între ceea ce sunt şi ceea
ce vreau să fiu..
Tot ce s- a întâmplat până acum pare să mă pregătească pentru
orice altceva decât pentru o viaţă aşa cum vreau eu. Un leu pare să
mă sfâşie de fiecare dată cand intru în contact cu arta.
Arta nu e frumoasă pentru mine.
Arta e dureroasă, căci se naşte din durere şi răscoleşte amintiri
neplăcute ducând la descoperirea unor adevăruri ce nu vreau să le ştiu.

Artiştii sunt cei care, în toiul gustării leului, apucă să imortalizeze
aceste stări şi aceste gânduri.
Familia mea a încercat să imi creeze gândul că artiştii sunt cei
care muncesc de dimineaţă până seara, cei care işi câştigă traiul, cei
modeşti, cei care au ce mânca…
Arta e banul pentru ei.
Niciun gând de al meu nu are valoare în ochii lor dacă nu are
legatură cu un anumit câştig- banii.
Poate că sunt un om care se gândeşte la toate astea pe stradă,
chiar gândindu- se la
lucrurile astea în timp ce merge lânga voi.
Poate că împărţim paşii pe acelaşi trotuar.
Poate că nu sunt decât un alt om care merge lângă voi.
Pentru că nu aveţi de unde să ştiţi cine sunt eu..
Cum nici eu nu ştiu cine sunteţi voi.
Sunt un alt om care merge….

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de pe Rarău
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!

Copaci zăresc în ochii tăi
Sub cerul cel de toamnă
Şi raze ce mângâie-n vânt
frunzele din a ta palmă.

Şi te privesc iar cum păşeşti
în codrul fără viaţă
Înmormântând iar trei puieţi
Legaţi în vis de-aceeaşi ceaţă.

Şi- acum în ochi ţi se prăvale
ale salcâmului frunze.
Luminând a tale pleoape,
umezind a tale buze.

Cutremură-se-n cer pământul
sub ale sale rădăcini
Şi umbra i-o adie vântul
Atârnând-o-n pomi străini.

Copaci zăresc în ochii mei
şi-o lacrimă furată
şi noapte-i acum făr’de ei
căci eu sunt noaptea toată…

moto:
Am murit şi- am renăscut
Din acelaşi prezent, în acelaşi trecut
Am sfârşit şi- am început
Să încep de unde- am sfârşit.

Mă plimbam la infinit printre cioburi de- oglinzi sparte
Şi- ncercam să mă desprind de- amintirile furate;
Nu voiam decât să intru într- o altă încăpere,
Ce- ascundea după o uşa o viaţă, o mască şi o cheie…

Dar cum să deschizi o uşă ce cheia- şi ascunde
După albastrele- i scânduri ce veşnic erau ude?
E ca şi cum ai fi avut răspunsul doar la 13 întrebări
Din miile de ochi lăcrimând din cele 14 zări…

Dar, spre marea mea uimire, la cel de- al 7- lea drum…
Pe acea tristă cărare, spre acel verde tărâm,
Găsii uşa larg deschisă…
Si- atunci alergai sa vad
De mi- i aşa de mare norocul
Sau prin valuri cu vântul mă reped.

Încet, păşind pe frunze, văzui pe- o creangă mască,
Iar, mai sus, de- o floare- mi era- mpletită viaţa
Apoi vreau să… dar, stai, viaţa e doar pe jumătate
Căci inima în două e crăpată, iar una dintre bucăţi acum e furată.

Cine- a- ndrăznit să- mi ia ceea ce nici nu aveam?
Cine m- a dat cu parfumuri lăsate din neam în neam?
Şi cine uşa mi- a deschis atunci când om eu mă visam?
Şi cum de- o fi reuşit, căci cheia, iat- o… e- n tavan?

Eu iarăşi vând
Frunze în gând,
De-un galben arzând,
Unui salcâm tremurând.
Şi, tot eu, măturând
Cuvinte, rând pe rând,
Mă văd creionând
Două aripi zburând.
Lor, le-oi fi cerând,
Ca, din când în când
Să mângâie valsând
Malul plăpând;

Şi-apoi, aruncând
A lor umbră-nnoptând,
Pe ochiul lăcrimând
Al lacului din gând,
Să-l aud întrebând:
De ce aşa curând
L-am imaginat râzând?
Doar n-oi fi sperând
Că aşa am să pot să-l vând…

EA…mă vede aşteptând;
Lângă ochiul cu umbra-nnoptând.
Unui salcâm tremurând,
De-un galben arzând,
Lacul din gând
M-am decis să i-l vând…
Acuma când,
Ale tale buze-atingând
Şi-ai tăi ochi alintând,
Mă aud îngânând;
Că nu furând
Pot să mă vând,
Ci iubind şi-mbrăţisând!!!
Nu-mi trebuie salcâm nicicând!

Ok acum să ne gândim la tot albul din lume
La tot ceea ce înseamnă sămânţă de Frunze încărunţite
Să ne gândim la faptul că omul a inventat arielul şi la faptul că tot
omul a dat naştere iubirii
Poate e voba de un noncomformism în penelul meu sau poate e
doar un teribilism
Juvenil
Clar este că încerc să creez o stare de profunzime şi o stare de
revelaţie
Acum, încet, scânteiele încep să se aprindă şi să se transforme în
flăcări, în artificii pe un cer negru
Ca gelul de pix ce ar contura aceste cuvinte dacă ar fi fost scrise
cu un pix cu gel negru
Alb şi negru –idei ce nu pot exista individual, ci doar împreună
Iată că eu am folosit termenul alb fără a avea intenţia să folosesc
“negrul”
Dar ele nu sunt separate
Albul e alb pentru că e raportat la negru
Iar negrul e negru când e raportat la alb
Verdele e culoarea ce pentru mine simbolizează împerecherea
dintre alb şi negru, deşi, în realitate, nu e aşa
Dacă ar fi să ne gândim la două culori care trebuie scoase în
evidenţă de o altă culoare
Trebuie să existe o culoare care să scoată la înaintare atât albul şi
negrul
Pentru mine e vorba de verde
Verde e viaţa noastră