Ionuţ închise ochii. O altă lume se deschidea acum, ispitindu- l să
o descopere.
O scenă proaspăt lăcuită. O scenă nouă. Nouă, pentru că toată
lumea ştia că acolo va poposi marele actor Ionuţ. Da, el era în
mijlocul scenei. Reflectoarele îi încălzeau faţa, iar ochii îi străluceau
de talent.
Un teatru mare şi, totuşi, neîncăpător. Multa lume visa ca măcar
odată în viaţă să- l vadă pe El. Toată suflarea intelectuală era de
accord. Fără doar şi poate, era cel mai mare talent al scenei din toate
timpurile. Când Ionuţ era pe scenă, natura schimbă cursul firesc al
lucrurilor.
Nu era un simplu actor; ceea ce făcea el, era cu mult mai mult. Oamenii deveneau mai buni dupa ce asistau la o reprezentaţie
de a sa. Se spune chiar, că nu de puţine ori, unii au scapat de boli
incurabile, doar pentru că l- au văzut pe El pe scenă.
Un om simplu, pe o scenă cât se poate de simplă; de aceea, i se
mai spunea şi Vindecătorul.
Dar nu era un simplu om, deşi el asta credea. Doar scena era
simplă; de fapt, era doar o scenă.
Lumea care era în sală nu stătea în scaune. Pur şi simplu, nu
putea. Tensiunea era mult prea mare. Aproape că nici nu respirau. Se spune că toţi cei care l- au văzut pe Ionuţ jucând au vărsat cel
puţin o lacrimă, iar în acea lacrimă era strâns tot ceea ce era necurat
sau impur în sufletul şi trupul lor.
El era un miracol în sine, iar mulţi credeau că e sfânt, cel mai sfânt
dintre sfinţi.
Prin ochii lui albaştri se întrezărea frumuseţea Raiului. Şi tot prin
ei, Ionuţ strângea toată răutatea din ochii altora. De asta i se mai
spunea şi Culegătorul.
Ionuţ deschise ochii. Faptul că nu mai mâncase de două zile
începea să- l supere. Aşa că întinse mana, căci, până la urmă, era
Ionuţ – Cerşetorul. Unul dintre acei oameni de care ne ferim fie din
frică, fie din dispreţ, fie pentru că nu vrem să le dăm niciun ban şi nici
nu vrem să arătăm asta. Mai bine îi ocolim pur şi simplu. Un cerşetor
– unul dintre acei oameni în ochii cărora nu te uiţi niciodată. Deşi,
dacă ne- am uita, poate am observa că şi ei au gânduri ca noi toţi şi,
din când în când, se mai încumetă să viseze. Şi ei sunt oameni.

Eu sunt primul şi ultimul. Eu sunt viaţă şi moarte. Eu sunt cer şi
pământ. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt adevărul şi minciuna. Eu
sunt curajosul şi laşul, eu sunt eroul şi anonimul. Eu sunt prietenul şi
duşmanul, eu sunt cheia şi lacătul, sunt trecutul şi viitorul. Sunt viaţă
şi moarte. Sunt primul şi ultimul… Ce sunt eu?
Sunt eu oare o stea sau soarele? nu că ar conta, dar…soarele, până
la urmă, e şi el tot o stea, doar că e…soare.
Mi- ar plăcea să cred că sunt o floare, o floare umezită de sărutarea
zorilor, mângaiată de înaltul cerului şi ascunsă de înţelepciunea
vieţii; o floare dăruită de către un copil mamei sale, dăruită din iubire
şi primită doar pentru frumuseţea ei.
Totuşi, nu aş vrea să fiu floarea din curtea mea, acea floare care
apare în fiecare an cu aceeaşi dorinţă: de a fi în inima cuiva, nu a
oricui, ci în inima celui care o primeşte.Multă vreme a trecut de când
s- a supărat, căci, abia se născuse şi eu şi vroiam să o dăruiesc cuiva;
n- am făcut- o, pentru că mă gândeam că e singura floare.
Nu peste mult timp, aveam să aflu că nu e singura, ci doar prima.
Pe celelalte le- am omorât…doar aşa, ca să fie şi ultima. Acum
asteaptă ofilită un miracol şi eu îi spun ca un Dumnezeu: «
La anul.»
- Eu am fost prima, să nu uiţi…
- Eu voi fi ultimul, să ştii!
Şi am fost ultimul, doar ca înainte de a încerca să fiu primul.
A fost un om ce a avut o floare…Nu!!! A fost o floare ce a avut un…
om! Vreau să am o floare – aşa a început visul, ca oricare lucru, cu o
dorinţă, numai că nu seputea; eram deja al ei…
N- am avut- o pentru că ea a fost prima şi eu vroiam să fiu ultimul,
pentru că nu ştiam ce sunt, pentru că nu trebuia să vreau tocmai acea
floare. Orice alta floare ar fi fost prezentul. Ea a fost, însă, trecutul şi
viitorul, începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea. Ea…
Doar ea a fost prima şi ultima floare…

- 3, 2,1 Acţiune… Cortina se trage foarte lent. Sunetul se filează
până la sublim. Pe scenă apare unul cu faţă de bou. Spectacolul
începe: Bună ziua, numele meu este…puţin cam complicat…de
aceea, prietenii îmi zic Jhony. Asta, bineînţeles, dacă am prieteni…
dar nu am…Oricum, dacă aş avea, sigur mi- ar spune Jhony. Până una
alta, sunt personajul principal al acestui roman de rahat. Jhony..tot
Jhony este şi numele autorului meu. De fapt, nu, nu ăsta e numele
lui, dar prietenii îi spun Johny. El nu are prieteni, dar toată lumea îi
spune Jhony. Hai, dă- te dracu că eşti prost!
Johny se opri din improvizaţia sa. Fără să ştie de ce, prin minte îi
trecu povestea lui Aladin şi a lămpii sale fermecate.
- Cum dracu să- ţi vină ideea să freci o lampă până iese duhul
din ea? Am impresia că trăiesc într- o lume a ciudaţilor, o lume
perversă…
Privirea i se lipi de pereţii impunători ai camerei în care se afla. Erau albi, dar nu doar un alb. Pe aceşti patru pereţi se regăseau
toate nuanţele de alb care s- ar putea crea vreodată de un pictor. Cel
puţin, asta ceruse el celor care au făcut lucrarea. Tot el le- a spus că,
la sfârşit, vrea să vadă urme de pensule şi bidinele. Zugravii au fost
fericiţi să se conformeze.
Camera era mare… 60 de metri pătraţi. Niciun tablou, nicio masă,
nici scaune. Nimic. Toate nuanţele de alb, două buturugi şi jaluzelele
trase în geamuri. Camera dreptunghiulară, iar pe diagonală, în
colţuri opuse, buturugile de salcâm. Au fost scoase din pământ cu
tot cu rădăcini şi aşa au rămas. Buturugi cu rădăcini care mai păstrau
mostre consistente din solul din care au fost smulse.
Pe una dintre buturugi se afla o ceaşcă albă şi un toc de coli albe,
abia început. Pe ceaşca albă se observă cum se uscase o jumătate
de bob de cafea.
Jhony se îndreptă înspre cealaltă buturugă. Aici găsea cerneală
într- un stilou, ţigări într- un pachet şi foc într- o brichetă. Alese
pachetul şi apoi bricheta.
După câteva fumuri, scrumul se rostogoli peste două- trei cuvinte.
Pe jos, peste cimentul mat, erau aşezate sute de foi albe, cu poveşti
albastre. Erau ordonate în şiruri, aproape indiene, de la un capăt la
altul. Între fiecare şir se găseau 30 de centimetri de ciment. Nici mai
mult, nici mai puţin. Dar, şirul de foi nu era unul tocmai indian, drept,
căci, în apropierea peretelui, el cotea şi iar mergea drept, până la
celălalt perete. Acolo iar cotea. Astfel, şirul pornea de la o buturugă
şi cotea la cealaltă. Ca o cărare albă, presărată cu pietricele albastre,
între doi foşti copaci.

- Iuliane, ai adormit?
- O oaie, doua oi, trei oi, patru oi…un lup…trei oi, doi oi, o oaie;
aşa…Paştele. De la număratul oilor la Paşte. Insomnie şi religie. Diferenţă: zero. În ambele cazuri: dorinţa de a visa.
Dă- le dracu’ de vise! Hai, somn!
O oaie, doua oi…
De unde ideea asta de a număra oile?! Am preluat- o de la…
televizor. Clar. Dresorul societăţilor moderne „alias” – filmul. Toţi
insomniacii hollywoodyeni sunt, de fapt, nişte păstori avari cu
ditamai turmele. Iată stereotipia cu valoare de leac băbesc şi, totuşi, stereotipia
este un lucru bun. Nu, nu este bun, este un lucru normal. Prin
extrapolare, nonconformismul este abaterea de la stereotip, deci este
normal. Deci, nonconformismul este cât se poate de normal. Dacă
toţi am fi nonconformişti, atunci normalul ar fi normal, iar oamenii
nonconformişti ar fi, de fapt, conformişti. Iarăşi, diferenţa zero.
Stereotip sau nu, mâine muncesc, prin deducţie: culcă- te, dracu’
odată!
Un Becali, doi Becali, trei Becali…
Bancnota de 500 E tocmai a trecut de procesul de beatificare. Icoanele vor fi impuse în discoteci, iar dezmăţul va fi înlocuit cu mici
slujbe liturgice. În câţiva ani, cele mai multe cautări pe google nu vor
mai fi relaţionate de pornografie, ci vor fi citate din Biblie, Crez şi alte
Sfinte scrieri. În câţiva ani, Becali va ocupa funcţia suprema în stat,
cea de Apostol.
Oare mai ajung mâine la muncă? Semn bun. Globulele roşii sunt
pompate într- un ritm crescător. Mai întâi, tensiunea arterială va
creşte, apoi sentimentul de disconfort va stimula corpul să îşi pună
în funcţiune sistemul imunitar. Momentul propice pentru a adormi.
- Iuliane, ai adormit?
- Nu, mă gândeam…
- La ce?
- La somn!…

Într- o noapte amară, de iarnă, la ora 5:00 dimineaţa, un copil de 5 ani a
fost găsit, aproape fără răsuflare, la capătul de linie Ghencea. Era cu
bustul gol, plin de vânătăi, rezemat de un gard de piatră. Şoferul
unei maşini de călători RATB este cel care l- a găsit. L- a dus imediat,
fără vreo oprire, la capăt de linie, unde i s- au acordat primele îngrijiri
medicale. În aceeaşi zi, şoferul salvator moare într- un accident. Fără
îndoială, copilul era blestemat.
Cincizeci de ani mai târziu.
O tânără aşteaptă cu nerăbdare, într- o staţie, sosirea maşinii de
călători ce avea să o ducă la capătul de linie Sfânta Vineri. Maşina
sosi. Plină. Atât de plină, încât nu avea cum să urce. Verifică la fiecare
dintre cele uşi. Pur şi simplu, nu aveai unde să pui un picior, dar tânăra
era norocoasă. Şoferul deschise uşa de la cabină să şi o invită cu un
semn înăuntru. Intră. Uşa se închise şi maşina îşi continuă traseul.
Şoferul era un bărbat la vreo 55 de ani, dar nu era deloc potrivit
pentru postura în care se afla. Avea ochii mereu zâmbitori. Trăsături
fine, abia creionate. Părul, de acum cărunt, aranjat spre ceafă. Ochii
negri negrii, vioi, făceau pereche cu costumul şi cravata, iar tenul cu
cămaşa, albă ca o noapte de iarnă.
Din sens opus, se apropia o altă maşină de călători. Când era
destul de aproape pentru ca cei doi şoferi să se identifice, omul
nostru salută cu bucurie, prin ridicarea palmei, dar celălalt şofer nu
răspunse la salut.
Peste 5 minute, aceeaşi poveste se repetă. Omul salută un alt
şofer, dar nici acesta nu îi răspunse.
El nu era, însă, supărat. Timp de 30 de ani a salutat fără să fie
salutat. Avea 30 de ani de câand era şofer pe această maşină. 30 de
ani pe această rută.30 de ani împliniţi chiar azi. Într- o frumoasă zi de
iarnă. Îi purta noroc această zi. Exact în această zi, acum 50 de ani, a
fost salvat de la moarte de un şofer. Şoferul murise în aceeaşi zi. Întrun
accident. Exact în locul în care, cu câteva ore mai devreme, găsise
un copil aproape mort. Coincidenţă sau blestem? Blestem!
Toţi se fereau de el. Se zicea că el aduce aduce ghinion şi, pe
deasupra, toţi credeau că el e mut, dar nimeni nu îşi amintea cine a
fost cel care le- a spus despre muţenia lui. Niciodată, însă, nu l- au
auzit vorbind. Până şi muţenia lui era un semn de ghinion : „cei răi
sunt însemnaţi!…”
Nu se ştia cum îl cheamă, dar toţi îl ştiau ca „Nelu”. Nimeni, nu şi- a
asumat niciodată acest botez.
Nelu era preferatul şefului sau. Era întotdeauna primul pe teren
şi ultimul care ieşea din tură. Venea primul şi pleca ultimul. De fapt,
nici nu venea, nici nu pleca. Casa lui era acea maşină. Acolo mânca,
acolo citea, acolo se distra şi tot acolo dormea. Nu a cunoscut
niciodată un pat sau o pernă. Dormea întins pe două scaune, dar
asta nu îl deranja. Ar fi putut să închirieze un apartament, însă asta
ar fi însemnat să renunţe la cele doua plăceri: cărţi şi costumuri,
aşa că hotărî să doarmă la locul de muncă. Pentru el nu conta.
Era fericit şi nimic nu îl putea neferici. Nici tinerii care, uneori, i se
adresau într- un mod vulgar, nedemn, nici stresul zilnic pe care îl
presupune circulaţia continuă într- un oraş aglomerat, nici beţivii
care se năpusteau asupra geamului cabinei sale, nici colegii care nu
îl băgau în seama. Nimic. Era cel mai fericit om de pe pământ. Era
fericit că trăia. Era fericit că, deşi era şofer de 30 de ani, nu a avut
niciun accident, era fericit că avea un salariu, era fericit că avea ce
mânca.
Nelu avea cei mai blânzi ochi pe care un om îi poate avea. Ochii
lui erau blânzi. Erau sfinţi. Încet, încet, maşina ajunse la capăt de
linie, la Sfânta Vineri. Şi acum , ca şi la celelalte staţii, uşa de la cabina
şoferului se deschise. Tânăra coborî. Cu o mişcare foarte grăbită, se
întoarse şi, uitându- se în ochii şoferului, spuse cu deplină sinceritate:
„Mulţumesc frumos!”
Nelu, cu o tresărire, răspunse: „Cu plăcere!” Tânara plecă fără ai
vedea ochii înlăcrimaţi ai şoferului. Ochii lui erau scăldaţi acum
în agheasmă. Era un om politicos, nu putea să nu răspundă la
mulţumire. Nu era mut, doar că nimeni nu l- a întrebat ceva. Nimeni nu i- a
mai spus „Mulţumesc!”

Totul e negru. Încet, încet, printr-o poartă difuză, totul devine alb. E o dimineaţă frumoasă, aburul pluteşte poetic ieşind prin găurile capacelor de canalizare. Feţe somnoroase, feţe schimonosite, feţe
dulci. E o dimineaţă frumoasă ce îţi aduce aminte că trăieşti. Copaci, priviri, viaţă, culoare…
Unii zâmbesc, unii plâng, alţii sunt serioşi. Victor era serios. Îl întrista dimineaţa asta cu miros de frunză. Victor nu era fericit. Îşi ura viaţa. Se ura pe el şi toate au pornit din ura lui pentru şefa sa, „Marea divă”! Victor era asistent personal, iar cea pentru care lucra era Eva Hertz. Cel mai cunoscut fotomodel din întreaga lume. Cea mai frumoasă femeie.
Victor nu o suporta. La început, era mândru că obţinuse acest post. Prin câte probe a trebuit să treacă! nu e chiar o nimica toată să fii asistentul personal al celei mai frumoase femei. Mai ales dacă
eşti bărbat. La început, i- a plăcut, dar acum nu mai suporta. «Victor, deschide-mi portiera; Victor, ia- mă de braţ şi condu- mă până în faţa uşii; Victor, du- te şi numără câţi paşi are scena!; Victor, să numeri şi lungimea şi lăţimea şi să ai grijă să numeri cu paşii mei. Victor în sus, Victor în jos. Trebuia să o conducă până şi la toaletă. Nu, el nu mai putea să fie asistent personal. Victor, citeşte- mi meniul!; Victor, du- te şi comandă ceva!». Victor ajunsese să- şi urască numele. Nu mai voia Victor, voia să aibă alt nume. Ca Ion, Vasile, Gheorghe, orice, numai Victor nu.
Ce avea femeia asta? De ce era ea aşa paranoică? Nu-i plăcea să atingă meniul pentru că se temea de microbi ; scrisorile de la fani – la fel. Hai, că asta poate că înţelegea. Dar, pe lângă astea, mai erau multe altele: nu deschidea o uşă, nu urca o treaptă singură de frică să nu cadă şi, dacă urca, era un podium sau vreo scenă, dar şi atunci Victor trebuia să numere exact paşii, iar dacă greşea, numai Dumnezeu ştie ce păţea. Eva se lauda că asta înseamnă să fii profesionist. Odată, chiar a declarat într-un interviu, la o televiziune, că ştie exact câţi paşi are de făcut la o prezentare de modă; doar aşa a devenit cel mai bun fotomodel din toate timpurile.
Devenise chiar o modă. Toate fotomodelele debutante încercau să ţină minte, de la repetiţii, câţi paşi are scena în lungime, în lăţime şi exact câţi paşi aveau să facă a doua zi la prezentare. Ăsta era
secretul succesului, credeau ele. Erau sigure că asta înseamna să fii un fotomodel profesionist.
Victor ştia că nu mai poate rezista nici o zi. Nu mai avea de gând să-i satisfacă toate toanele „Marei dive”. Azi se pregătea să demisioneze. Gândul acesta era singurul care îl făcea să zâmbească.
Victor intră hotărât în biroul său. Un birou mare şi luminos. Pe masa de lucru se aflau două cutii pline cu scrisori. „Azi avem mai puţine scrisori ca ieri”, gândi Victor automat. Se opri. Îşi aduse aminte că azi va demisiona şi se ferici la gândul că nu va trebui să-i citească divei niciuna dintre sutele acelea de scrisori. De-a lungul anilor îi citise sute de mii de scrisori. Voia să i se citeasca toate. Câteodată mai arunca din ele, pe furiş, că să-şi mai uşureze munca. Ea nu citea pentru că se temea de „microbi”. Azi era fericit. Azi putea pleca să se plimbe, să bea un suc, să stea la terasă. De mult visase la o zi ca cea de azi. Victor se aşeză în fotoliul său şi acum aştepta să sune „Diva” pentru a-l chema la reşedinţa ei de unde ar fi trebuit să plece împreună la prezentarea de modă a casei… Victor se pocni peste faţă, zâmbind: „Gata, nu mai trebuie să ştii nimic, nici casa de modă, nici colecţia prezentată, nici ora…nimic”, îşi spuse el.
Aştepta telefonul. Niciodată nu avea voie să se prezinte nechemat. Azi avea să demisioneze. În una dintre cele două cutii de pe masa de lucru, printre sutele de scrisori, se afla şi o telegramă: „A murit mama, dacă nu poţi veni din cauza orbirii, te înţelegem”; semnat: sora ta, Andreea.

Aerul era greu. Plin de substanţă. Simţea cum parcurge întreg
traseul. De la nas la plămâni. Era un aer greu. Apăsător. Parcă nu ar
fi fost aer. Încet, încet, în urechi nu mai răzbătea piuitul ascuţit cu
care se învăţase. Începu acum să audă ceva. O voce omenească. O
fetiţă de 12 ani a fost răpită împreună cu părinţii ei. „Şi eu am 12 ani”,
gândi fetiţa şi imediat începu să îi fie frică. În urechi, piuitul işi făcu
resimţită prezenţa. Nu mai auzea nimic, vocea vorbea în continuare,
dar ea nu înţelegea mare lucru…; ceva tot înţelegea…extratereştri. Da, vocea spunea ceva în legătură cu o fetiţă de 12 ani şi cu nişte
extratereştri. Voia să se mişte, dar nu putea; încerca din răsputeri,
dar în zadar. Nici măcar ochii nu şi- i putea deschide, dar simţea cum
clipeşte. Atunci de ce e intuneric? Işi simţea pleoapele atingânduse,
numai că nu vedea nimic. Frica îi reapăru.
Se auzi o uşă deschizându- se. Nişte paşi înaintau în cameră,
oprindu- se lângă patul ei.
- Ce mai faci, scumpo, ţi- ai revenit?
- Vreau la mama, spuse fetiţa. Unde e mama? începu să strige ea
plângând. Mi- e frică, vreau acasă!
- Dar nu are de ce să iţi fie frică, spuse vocea bărbătească. Eu nu
iţi voi face rău.
- Ba da. Tu eşti extraterestru şi tu m- ai răpit.
- Scumpo, e adevărat, sunt extraterestru, dar eu vreau să te ajut. Ai să vezi, totul o să fie bine.
- Dar eu vreau acasă, spuse fetiţa.
- Ai să mergi acasă dacă eşti fetiţă cuminte. Acum însă, eşti pe
altă planetă şi mai trebuie să stai puţin până iţi revii, după care poţi
pleca unde vrei tu. Avem îngheţată, ciocolată, prăjituri. Dacă îmi ceri,
promit că îţi aduc orice. Ce zici? Vrei o îngheţată?
- Dar şi acasă avem îngheţată.
- Da, dar sigur nu e ca aici. Ai cumva îngheţata de ananas acasă?
Sau de banane?
- Nu, dar mie imi place de căpşune, spuse fetiţa mai contenind
din plâns.
- Bine, atunci am sa- ţi aduc o îngheţată de căpşune. Să stai aici,
da? Să nu pleci!
- Da, bine. Dar vrei să aprinzi lumina, te rog? Mie mi- e frică de
întuneric…
- Ah, scumpo…dar noi, aici, pe Luceafăr, că aşa se numeşte
planeta noastră, nu avem lumină.
- Cum, voi extratereştrii staţi pe întuneric?
- Da.
- Şi nu vă este frică?
- Nu. Nu are de ce să îţi fie frică. Nimeni nu o să- ţi facă nici un
rău. – Dar, voi cum vedeţi?
- Păi, noi vedem la fel de bine prin întuneric cum vedeţi voi,
oamenii, pe lumină.
- Şi când e lumină voi mai vedeţi?
- Da, mai vedem, însâ nu la fel de bine ca pe întuneric şi de asta la
noi nu este nevoie de beluri sau cum le spuneţi voi.
- Ce ai spus? întrebă fetiţa.
- Beluri, spuse extraterestrul. Nişte obiecte de sticlă care fac
lumină.
- Becuri, vrei să spui. Nu beluri. Fetiţa începu să râdă în hohote. Voi, extratereştrii, sunteţi haioşi.
- Da, toţi suntem la fel, răspunse bărbatul.
- Şi când mă întorc acasă la mama şi la tata? Întrebă fetiţa păstrând
un zâmbet în colţul gurii.
- Păi, atunci când ţi se termină excursia aici!
- Excursia? întrebă fetiţa curioasă.
- Da, mama şi tata ţi- au făcut o surpriză şi au pregătit o călătorie
pentru tine pe o altă planetă, aici. Eşti singura fetiţă care a călcat
pe planetă asta. Trebuie să fii mândră de părinţii tăi. Când ai să te
întorci, ai să ai ce povesti prietenelor tale, nu- i aşa?
- Da, da, de abia aştept; dar trebuie să fac nişte fotografii, că altfel
nu mă vor crede.
- Nicio problemă. Un pic mai târziu, căci acum mă duc
după îngheţata de căpşune, OK?
- Bine, raspunse fetiţa entuziasmată.
Ieşind în hol, bărbatul se întâlni cu o femeie care îl întrebă :
- Ce mai face?
- In 24 de ore va muri, răspunse bărbatul.
- Sărăcuţa de ea!…
- Acum se simte bine, dar nu îşi poate mişca niciun
membru. Fractură de coloană. Fractură de bazin. Hemoragie
internă. Vederea deja şi- a pierdut- o. Şi multe alte complicaţii. Din
păcate, în starea în care se află nu o putem opera pentru a opri
hemoragia. Este o minune că s- a trezit din comă, dar, în rest…nu are
cum scăpa…
- Doamne, Dumnezeule! Am auzit că părinţii ei au murit pe loc. Aşa- i? întrebă asistenta.
- Da. Ei şi şoferul maşinii cu care au intrat în coliziune. Fetiţa e
singura care a scăpat cu viaţă. Dar la ce folos?
- Cine ştie? Poate se va întâmpla vreo minune, spuse femeia fără
să creadă cele tocmai afirmate.
- Da, poate vin extratereştrii şi o tratează, spuse doctorul puţin
ironic, îndepărtându- se spre bufetul spitalului, lăsând- o pe femeie
într- o profundă neînţelegere. Femeia intră în camera fetiţei.
- Cum te simţi, frumoaso?
- Bine, mulţumesc. Vreţi să daţi mai încet televizorul?
- Da, imediat! şi femeia se grăbi spre televizor.
- Domnul doctor a plecat? întrebă fetiţa.
- Da, s- a dus până la bufet, răspunse asistenta.
- E un om tare de treabă.
- Aşa- i. Un om extraordinar.

Acei adidaşi erau albi, iar Robert avea o obsesie cu albul. Robert
…23 de ani, fiind cel mai mare din 8 copii. 5 fete şi 3 baieti. El era
acum capul familiei. De când tatăl lor îi părăsise, în urma cu doi
ani, singurii bani aduşi în casă erau munciţi de mama şi de Robert.
Mama – femeie de serviciu la Asociaţia nr. 12 – 150 RON/ lună.
Robert – băiat bun la toate pe şantier – 400 RON/luna. Nici puţin, nici
mult…în fiecare zi îi mulţumeau lui Dumnezeu şi pentru atât. Cănd
işi permitea să cumpere câteva lumânări, mama se mai ducea pe la
biserică şi se închina câte 10 minute pe la fiecare icoană. În schimb,
lui Robert nu- i prea plăcea biserica; de fapt, o ura. La biserică vedea
doar feţe serioase, feţe care de fiecare dată dădeau impresia că au
venit să jelească pe cineva. De fiecare dată când preotul începea să
cânte „Veşnica pomenire”, Robert aştepta o minune. Îl aştepta pe
Dumnezeu. Să coboare El din ceruri şi să- i acopere urechile ca să nu
mai audă suspinul acelor oameni, apoi tot El să- i acopere ochii ca să
nu le mai vadă lacrimile.
Pentru Robert, adevărata biserică era parcul. Aici venea în
singura zi liberă pe care o avea în fiecare săptămână – Duminica. Aici,
oamenii se plimbau. Zâmbeau unul altuia. Copiii erau alintaţi,
iar îndrăgostiţii nu vedeau nimic altceva decât inima ce se ascunde
în fiecare atom din univers.
Toată această atmosferă de parc îi lăsa impresia, în fiecare
duminică dimineaţa, că lumea poate fi şi bună. Că lumea poate trai
şi zâmbind. De multe ori se surprindea visând că trăieşte o astfel de
viaţa. Se ruşina imediat. Îşi cerea scuze în faţa lui Dumnezeu şi apoi Îi
mulţumea pentru viaţa pe care o are. Apoi, Robert devenea nervos,
îşi aprindea o ţigara şi pleca din parc.
Robert era fumător. Fuma ţigari Pall Mall. Un pachet la patru
zile. Cinci ţigări pe zi. Fuma Pall Mall pentru că aceste ţigări erau în
întregime albe, iar Robert era obsedat de alb. Când nu găsea Pall
Mall, cumpăra Parliament, din aceleaşi motive, iar când nu găsea nici
Pall Mall şi nici Parliament, cumpăra Kent.
Robert era obsedat de alb, iar acei adidaşi erau albi.
Toate hainele pe care Robert le purtase vreodată erau negre sau
maro sau…oricum ceva închis la culoare; nu pentru că aşa ar fi ales
el, ci pentru că aşa i le dădea lumea. Aproape toate hainele pe care
le- a purtat el erau primite de la oameni, ca pomană. Când mama sa
îi cumpăra ceva, avea grija să fie tot ceva închis la culoare, ca să nu
se murdărească repede; detergentul era scump, albul pretenţios, iar
ei erau doar nouă oameni umili.
Robert era obsedat de alb, iar acei adidaşi erau albi.
Trei luni a muncit Robert, peste program, pentru a- şi putea
permite să- i cumpere. Trei luni, iar azi, cineva i- a furat.
Dupa ce a ieşit din tură, Robert s- a îndreptat spre baraca destinată
dezechipării. Aici părăseai dimineaţa hainele şi încălţamintea cu care
veneai, iţi luai bocancii, salopeta şi pantalonii de serviciu, pentru că
la sfârşitul turei, să parcurgi acelaşi proces, numai că in sens invers.
Doar că, în această zi, Robert nu mai putea pleca acasă având în
posesie toate lucrurile cu care venise. Adidaşii albi au fost furaţi.
Imediat, începu să lacrimeze, dar, la fel de repede, se şi opri.
Îngenunchie şi, împreunându- şi palmele la nivelul pieptului, rost :
- Doamne, îţi mulţumesc pentru că trăiesc, îţi mulţumesc pentru
că sunt viu şi îţi mulţumesc pentru că sunt aşa cum sunt. Doamne,
iartă- i păcatul celui care mi- a furat adidaşii, căci nu i- ar fi luat dacă
nu ar fi avut nevoie de ei. Doamne, poate că şi el a visat toata viaţa
lui, la fel ca mine, la o pereche de adidaşi exact ca aştia, o pereche
de adidaşi albi…

La început, era cercul. Iar cercul se învârtea de unul singur. Nu se
ducea nici mai înainte, nici mai înapoi, chiar dacă se mişca. De fapt,
nu se mişca, ci se rotea. Se rotea în jurul axei sale. Am privit mult
timp la acest cerc, minunându- mă cât de frumos se invârte. Mult
timp. Apoi, nu m- am mai minunat…
Imediat, am creat un cerc mai ciudat, care era la fel cu cel dinaintea
lui, doar că acesta involua şi evolua. Pe masură ce se invârtea în jurul
axei sale, era şi mare şi mic. Mare cât o planeta şi mic cât un punct.
Am privit şi la acest cerc mult timp, minunându- mă cât de frumos se
schimba. Mult timp. Apoi, nu m- am mai minunat…
Cu toate acestea, nu am vrut să creez un al treilea cerc, pentru
că ştiam că şi acesta nu imi poate aduce bucurie decât pentru o
perioadă, iar eu nu voiam ceva temporar.
Multă vreme m- am chinuit cu fel de fel de intrebări. Fără nici un
rezultat, insă; nu ştiam ce să mai creez.
Atunci, am realizat că, deşi nu voiam, nu mă puteam gândi la
altceva decât la cercuri. Ştiam care e problema şi vroiam să îi găsesc
o rezolvare. Şi i- am găsit: un alt eu. Să creez un eu care să nu ştie
nimic despre cercuri. Aşa a apărut unul ca mine, cu doua excepţii: nu
ştia nimic despre cercuri şi nu stia că eu l- am creat.
Imediat, l- am întrebat ce am putea face noi pentru a fi eu. Să creez
un eu care să nu ştie nimic despre cercuri. Aşa a apărut unul ca mine, cu
doua excepţii: nu ştia nimic despre cercuri şi nu stia că eu l- am creat.
Imediat, l-am întrebat ce am putea face noi pentru a fi mai fericiţi
şi, cum el ridica din umeri, eu ii spusei: Poate fi orice, absolut orice,
în afara de acel cerc care există deja. El mă intrebă: Care cerc?, eu
ii spusei ca este vorba despre acel cerc din faţa noastră; dar, el
nu‑l vedea. Dupa multă vreme în care am încercat să- i arat cercul,
proces încheiat cu o înfrangere, am hotarât să mai creez un eu care
să spună adevarul. Ca să nu mai avem discutii ulterior, am creat un
eu cu înfăţişare inversă cu înfăţişarea noastră. Până la urmă nu conta
cum arăta, dar eu voiam să- i disting.
Acelaşi rezultat. Doar eu vedeam cercul. Au mers atât de departe,
încât au spus că sunt nebun. Mă nefericii atât de tare, incât i-am pedepsit
pe amândoisă se învârtă pe vecie pe acel cerc, poate aşa îl văd.
M-am uitat o vreme la ei, cum se învârt, apoi nu m- am mai uitat.
Am plecat şi am creat cercuri în altă parte. Apoi, m- am întors.
Acum aveam în faţa mea mai multe cercuri, cu mai mulţi de eu
învârtindu- se în interiorul lor. Doi în fiecare cerc. Bărbat şi femeie.
Am stat atent şi am văzut ce se întâmplă. De fiecare dată când
cercul devenea un punct şi cei doi se întâlneau, în vecinătate mai
apărea un cerc. În acest cerc nou- născut se învârtea cel puţin o
persoană, dar niciodată mai mult de două. În cel mai bun caz, se
schimbau persoanele, dar tot două rămâneau.
După o vreme, din cauza numărului foarte mare, cercurile au
început să se intersecteze. Nu mai exista cerc care să aparţină doar
la două persoane. Era al lor, se roteau pe el, dar şi alţii pătrundeau în
el. Nu mai era doar al lor.
Astfel, cercurile au început să se modifice, unul sub greutatea
altuia. Au început să aibă suişuri şi coborâşuri. Nu mai erau perfecte
şi nu mă mai minunam privindu- le. Ceea ce mă minuna era că, din
când în când, acestea dispăreau lăsând loc celor noi. Nimic nu se
compară cu bucuria pe care o aveam atunci când vedeam întreg
cercul redus la un punct. Două fiinţe; bărbat şi femeie, unite pentru
a da naştere unui cerc nou, perfect…Însă, cercul nou nu este perfect
decât pentru o clipă, căci, ceilalţi îl mototolesc imediat. Singura lui
perfecţiune posibilă este punctul, dar, pentru asta, este nevoie de
două persoane, iar, câteodată e prea mult…
M-am mai uitat odată la toţi şi la toate. Într- o zi vroiam să fiu
printre ei. Voiam să fiu imperfect. Voiam să mă joc. Voiam să creez
fără ajutorul unei puteri, fără a fi superior, fără a fi inferior sau egal.
Deşi asta era ceea ce voiam, ştiam că nu se poate. Eu eram pentru
a fi perfect, iar ei pentru a fi imperfecţi. Eu mă gândeam la ei, ei la
mine. Eu la punct, ei la cerc.
Vreau armonie, dar perfecţiunea nu mi- o permite. Imperfecţiunea,
fiind constantă, posedă armonia. Iar eu sunt constant…
Vreau, dar nu pot.
Aşa că mă întorc şi plec.

E noapte. Dar totul e limpede. E noapte. Dar numai noaptea poţi
să vezi stelele.
Poetul înainta cu barca sa de mina în acele ape albastre, de
cerneală. La mal, înaintarea sa se resimte, undă după undă. Foaie
după foaie. Lacul îşi dezleagă misterul în faţa celui care ştie să
citească. În faţa poetului, în faţa omului care ghiceşte în stele.
E noapte. Dar numai noaptea poţi să vezi stelele. de cerneală. La mal,
înaintarea sa se resimte, undă după undă. Foaie după foaie. Lacul
îşi dezleagă misterul în faţa celui care ştie să citească. În faţa
poetului, în faţa omului care ghiceşte în stele.
E noapte. Dar numai noaptea poţi să vezi stelele.