Acei adidaşi erau albi, iar Robert avea o obsesie cu albul. Robert
…23 de ani, fiind cel mai mare din 8 copii. 5 fete şi 3 baieti. El era
acum capul familiei. De când tatăl lor îi părăsise, în urma cu doi
ani, singurii bani aduşi în casă erau munciţi de mama şi de Robert.
Mama – femeie de serviciu la Asociaţia nr. 12 – 150 RON/ lună.
Robert – băiat bun la toate pe şantier – 400 RON/luna. Nici puţin, nici
mult…în fiecare zi îi mulţumeau lui Dumnezeu şi pentru atât. Cănd
işi permitea să cumpere câteva lumânări, mama se mai ducea pe la
biserică şi se închina câte 10 minute pe la fiecare icoană. În schimb,
lui Robert nu- i prea plăcea biserica; de fapt, o ura. La biserică vedea
doar feţe serioase, feţe care de fiecare dată dădeau impresia că au
venit să jelească pe cineva. De fiecare dată când preotul începea să
cânte „Veşnica pomenire”, Robert aştepta o minune. Îl aştepta pe
Dumnezeu. Să coboare El din ceruri şi să- i acopere urechile ca să nu
mai audă suspinul acelor oameni, apoi tot El să- i acopere ochii ca să
nu le mai vadă lacrimile.
Pentru Robert, adevărata biserică era parcul. Aici venea în
singura zi liberă pe care o avea în fiecare săptămână – Duminica. Aici,
oamenii se plimbau. Zâmbeau unul altuia. Copiii erau alintaţi,
iar îndrăgostiţii nu vedeau nimic altceva decât inima ce se ascunde
în fiecare atom din univers.
Toată această atmosferă de parc îi lăsa impresia, în fiecare
duminică dimineaţa, că lumea poate fi şi bună. Că lumea poate trai
şi zâmbind. De multe ori se surprindea visând că trăieşte o astfel de
viaţa. Se ruşina imediat. Îşi cerea scuze în faţa lui Dumnezeu şi apoi Îi
mulţumea pentru viaţa pe care o are. Apoi, Robert devenea nervos,
îşi aprindea o ţigara şi pleca din parc.
Robert era fumător. Fuma ţigari Pall Mall. Un pachet la patru
zile. Cinci ţigări pe zi. Fuma Pall Mall pentru că aceste ţigări erau în
întregime albe, iar Robert era obsedat de alb. Când nu găsea Pall
Mall, cumpăra Parliament, din aceleaşi motive, iar când nu găsea nici
Pall Mall şi nici Parliament, cumpăra Kent.
Robert era obsedat de alb, iar acei adidaşi erau albi.
Toate hainele pe care Robert le purtase vreodată erau negre sau
maro sau…oricum ceva închis la culoare; nu pentru că aşa ar fi ales
el, ci pentru că aşa i le dădea lumea. Aproape toate hainele pe care
le- a purtat el erau primite de la oameni, ca pomană. Când mama sa
îi cumpăra ceva, avea grija să fie tot ceva închis la culoare, ca să nu
se murdărească repede; detergentul era scump, albul pretenţios, iar
ei erau doar nouă oameni umili.
Robert era obsedat de alb, iar acei adidaşi erau albi.
Trei luni a muncit Robert, peste program, pentru a- şi putea
permite să- i cumpere. Trei luni, iar azi, cineva i- a furat.
Dupa ce a ieşit din tură, Robert s- a îndreptat spre baraca destinată
dezechipării. Aici părăseai dimineaţa hainele şi încălţamintea cu care
veneai, iţi luai bocancii, salopeta şi pantalonii de serviciu, pentru că
la sfârşitul turei, să parcurgi acelaşi proces, numai că in sens invers.
Doar că, în această zi, Robert nu mai putea pleca acasă având în
posesie toate lucrurile cu care venise. Adidaşii albi au fost furaţi.
Imediat, începu să lacrimeze, dar, la fel de repede, se şi opri.
Îngenunchie şi, împreunându- şi palmele la nivelul pieptului, rost :
- Doamne, îţi mulţumesc pentru că trăiesc, îţi mulţumesc pentru
că sunt viu şi îţi mulţumesc pentru că sunt aşa cum sunt. Doamne,
iartă- i păcatul celui care mi- a furat adidaşii, căci nu i- ar fi luat dacă
nu ar fi avut nevoie de ei. Doamne, poate că şi el a visat toata viaţa
lui, la fel ca mine, la o pereche de adidaşi exact ca aştia, o pereche
de adidaşi albi…