La început, era cercul. Iar cercul se învârtea de unul singur. Nu se
ducea nici mai înainte, nici mai înapoi, chiar dacă se mişca. De fapt,
nu se mişca, ci se rotea. Se rotea în jurul axei sale. Am privit mult
timp la acest cerc, minunându- mă cât de frumos se invârte. Mult
timp. Apoi, nu m- am mai minunat…
Imediat, am creat un cerc mai ciudat, care era la fel cu cel dinaintea
lui, doar că acesta involua şi evolua. Pe masură ce se invârtea în jurul
axei sale, era şi mare şi mic. Mare cât o planeta şi mic cât un punct.
Am privit şi la acest cerc mult timp, minunându- mă cât de frumos se
schimba. Mult timp. Apoi, nu m- am mai minunat…
Cu toate acestea, nu am vrut să creez un al treilea cerc, pentru
că ştiam că şi acesta nu imi poate aduce bucurie decât pentru o
perioadă, iar eu nu voiam ceva temporar.
Multă vreme m- am chinuit cu fel de fel de intrebări. Fără nici un
rezultat, insă; nu ştiam ce să mai creez.
Atunci, am realizat că, deşi nu voiam, nu mă puteam gândi la
altceva decât la cercuri. Ştiam care e problema şi vroiam să îi găsesc
o rezolvare. Şi i- am găsit: un alt eu. Să creez un eu care să nu ştie
nimic despre cercuri. Aşa a apărut unul ca mine, cu doua excepţii: nu
ştia nimic despre cercuri şi nu stia că eu l- am creat.
Imediat, l- am întrebat ce am putea face noi pentru a fi eu. Să creez
un eu care să nu ştie nimic despre cercuri. Aşa a apărut unul ca mine, cu
doua excepţii: nu ştia nimic despre cercuri şi nu stia că eu l- am creat.
Imediat, l-am întrebat ce am putea face noi pentru a fi mai fericiţi
şi, cum el ridica din umeri, eu ii spusei: Poate fi orice, absolut orice,
în afara de acel cerc care există deja. El mă intrebă: Care cerc?, eu
ii spusei ca este vorba despre acel cerc din faţa noastră; dar, el
nu‑l vedea. Dupa multă vreme în care am încercat să- i arat cercul,
proces încheiat cu o înfrangere, am hotarât să mai creez un eu care
să spună adevarul. Ca să nu mai avem discutii ulterior, am creat un
eu cu înfăţişare inversă cu înfăţişarea noastră. Până la urmă nu conta
cum arăta, dar eu voiam să- i disting.
Acelaşi rezultat. Doar eu vedeam cercul. Au mers atât de departe,
încât au spus că sunt nebun. Mă nefericii atât de tare, incât i-am pedepsit
pe amândoisă se învârtă pe vecie pe acel cerc, poate aşa îl văd.
M-am uitat o vreme la ei, cum se învârt, apoi nu m- am mai uitat.
Am plecat şi am creat cercuri în altă parte. Apoi, m- am întors.
Acum aveam în faţa mea mai multe cercuri, cu mai mulţi de eu
învârtindu- se în interiorul lor. Doi în fiecare cerc. Bărbat şi femeie.
Am stat atent şi am văzut ce se întâmplă. De fiecare dată când
cercul devenea un punct şi cei doi se întâlneau, în vecinătate mai
apărea un cerc. În acest cerc nou- născut se învârtea cel puţin o
persoană, dar niciodată mai mult de două. În cel mai bun caz, se
schimbau persoanele, dar tot două rămâneau.
După o vreme, din cauza numărului foarte mare, cercurile au
început să se intersecteze. Nu mai exista cerc care să aparţină doar
la două persoane. Era al lor, se roteau pe el, dar şi alţii pătrundeau în
el. Nu mai era doar al lor.
Astfel, cercurile au început să se modifice, unul sub greutatea
altuia. Au început să aibă suişuri şi coborâşuri. Nu mai erau perfecte
şi nu mă mai minunam privindu- le. Ceea ce mă minuna era că, din
când în când, acestea dispăreau lăsând loc celor noi. Nimic nu se
compară cu bucuria pe care o aveam atunci când vedeam întreg
cercul redus la un punct. Două fiinţe; bărbat şi femeie, unite pentru
a da naştere unui cerc nou, perfect…Însă, cercul nou nu este perfect
decât pentru o clipă, căci, ceilalţi îl mototolesc imediat. Singura lui
perfecţiune posibilă este punctul, dar, pentru asta, este nevoie de
două persoane, iar, câteodată e prea mult…
M-am mai uitat odată la toţi şi la toate. Într- o zi vroiam să fiu
printre ei. Voiam să fiu imperfect. Voiam să mă joc. Voiam să creez
fără ajutorul unei puteri, fără a fi superior, fără a fi inferior sau egal.
Deşi asta era ceea ce voiam, ştiam că nu se poate. Eu eram pentru
a fi perfect, iar ei pentru a fi imperfecţi. Eu mă gândeam la ei, ei la
mine. Eu la punct, ei la cerc.
Vreau armonie, dar perfecţiunea nu mi- o permite. Imperfecţiunea,
fiind constantă, posedă armonia. Iar eu sunt constant…
Vreau, dar nu pot.
Aşa că mă întorc şi plec.