Ora patru şi jumătate, după-amiaza…teoretic, era după-amiază. Însă nimic nu dădea de înţeles că nu cu mult timp în urmă a fost ora mesei. Cerul nu avea nori, căci un nor cenuşiu era el tot; iar, dacă încercai să îl analizezi mai mult, imediat te plesnea cu o picătură. Stropii de ploaie nu erau mulţi, dar avertizau pe cei atenţi de o năvălire ulterioară mult mai numeroasă. Deocamdată, la fiecare strop care atingea pământul, mai adăugăm trei frunze galben-roşiatice care-l acopereau ca pe o ruşine. Fiecare strop era încarcerat, imediat ce se rostogolea, de către o mână de frunze ameţite. Vântul era mândru în acea după-amiază de toamnă. Făcea el ce făcea şi sufla în lumânările din fiecare copac. Până la urmă, avea şi el dreptate. Simţea că este ziua lui.  Şi mulţi au fost de acord. Aerul era gras şi supărat. Trebuia să îi suporte pe toţi şi toate, dar cel mai mult îl enervau particulele de colb care credeau că el e vreun fel de derdeluş. Strigau toate frenetice şi îi produceau aceeaşi ură ca şi un lac plin de ţânţari, în mijlocul verii. Dar ce să-i faci, trece el şi peste asta! A avut şi boli mai grave. Cu vântul nu te pui. Unde te trimite, acolo te duci. De ziua vântului, aerul trebuie să suporte milioanele de purici gri. Aerul era bolnav.

Senzorul de lumină al maşinii s-a autosesiză şi aprinse farurile. Tudor intră pe o alee lăturalnică pentru a evita bulucul de la următorul semafor. Merse 500 de metri şi apoi făcu stânga. Alţi 300 de metri şi dreapta. 800 de metri înainte, frână bruscă – doi copii alergau naivi şi inocenţi din calea ploii, alţi două sute de metri înainte, stânga, dreapta şi iată aleea cu blocul în care locuia. Încet, se strecură printre cele două şiruri de maşini. Auzi un pocnet şi observă cu coada ochiului că atinse oglinda cuiva. Opri şi dădu un pic înapoi. Văzu că nu făcuse nicio pagubă. Îşi continuă drumul alene,  impasibil. Nu peste mult timp, ajunse în dreptul locului său de parcare. Acesta, după cum se aştepta, era ocupat. Cunoştea maşina care îl reţinea pentru moment. Era a unui prieten dintre ai săi: Marcel. Aşa că nu opri. Trecu şi pe lângă maşina nevestei sale – un Sedan roşu. Parcă la câţiva zeci de metri mai în faţă – unde se aflau locurile de parcare fără plată. Opri motorul.  Coborî şi i se confirmă faptul că nicio lumină nu era aprinsă la el în apartament. Zâmbi şi urcă din nou în maşină. Roti puţin cheile în contact şi deschise geamul. Apoi se scotoci prin buzunarul sacoului negru. Scoase un pachet neînceput de ţigări, îl desfăcu şi apoi îl adulmecă preţ de câteva momente bune. Se îndreaptă în scaun şi repoziţionă oglinda pentru a se putea vedea mai bine. Îşi aruncă o privire, ochi-în-ochi. Scoase o ţigară şi o aprinse. De nouă ani nu mai fumase. Din ziua în care aflase că va fi tată.

Trase un fum în el şi expiră, cu un sentiment de bucurie în suflet. În timp ce fumă, se fixă din nou în oglindă şi spuse: La 23 de ani era mai simplu! Aveai mai multe vicii, dar şi mai mulţi prieteni…lăsă ochii în jos şi continuă: adevăraţi…

Dintr-o dată îşi aminti! Pe scaunul din dreapta stătea aruncat diplomatul său. Aruncă ţigara pe geam. Apoi deschise diplomatul. Luă pistolul şi îl puse între scaun şi frâna de mână. Scoase un teanc de acte şi caută un pix. După ce îl găsi, începu să semneze documentele: Demisie – Domnule Director al…luă foaia, o mototoli şi o aruncă în torpedou. Caută telefonul, iar după ce îl găsi, tastă numărul şefului său:

- Bună, Andrei! Vroiam să îţi spun că astăzi nu am fost bolnav şi, prin urmare, am minţit când am spus asta drept scuză pentru lipsa mea de azi. De fapt, adevărul este că urăsc banca, urăsc ipocrizia şi te urăsc şi pe tine. Dar, dacă o ţii tot aşa, eu sunt sigur că vei ajunge undeva în conducerea regională – oricum, vei fi mare. Numai nu uita: pupă în fund tot ce prinzi! Da…cam asta e…A, şi altceva, nici mâine nu vin!

Închise telefonul fără a-l lăsa pe interlocutor să reacţioneze.

Chicoti puţin, apoi redeveni serios. Verifică atent fiecare foaie din teancul de hârţoage – conturi bancare, rate la maşină, rate la casă, condiţii, clauze etc. Ultima foaie era scrisă chiar de el. Începea cu Dragă Gabriel…imediat luă toate foile şi le puse la loc în diplomat. Închise diplomatul şi formă un număr de telefon.

- Bună, mamă, unde eşti? Aţi ajuns la cofetărie? Păi de ce nu mi-ai spus, că veneam mai repede! Da…Bine…Hai că…Nu, nu, staţi acolo că vin eu…Da, sigur…Hai pa…

Închise telefonul. Roti, din nou, cheia în contact şi închise geamul. Scoase cheile, ieşi din maşină. Porni alarma şi îşi bagă cheile în buzunarul drept al sacoului. Pentru că îi era frig, îşi trase gulerul peste gâtul dezgolit. Înaintă încet prin bălţile care ameninţau a se face şi mai mari. În cinci minute ajunse la cofetăria cu pricina. Se opri în faţa uşii de la intrare şi, deşi ploua destul de bine, nu intră imediat.

Undeva, în colţul cofetăriei, stăteau mama sa şi fiul său, Gabriel. Se uită la ei preţ de câteva secunde şi zâmbi ca un tată mândru ce era. Deschise uşa şi dădu să intre, dar îşi aduse aminte de diplomat. Se uită la ceas: 5:03. Lasă uşa să se izbească şi alergă spre maşină. 7 minute mai târziu deschise aceeaşi uşă, dar, de această dată, avea şi diplomatul cu el. Ajuns la masa celor doi, după ce îşi sărută mama şi copilul:

- De ce plângi, Gabi?

- Mai vreau o prăjitură şi buni nu mă lasă!

- Aşa deci, îngână Tudor cu un surâs pe buze.

- Vai, dar văd că eşti ud tot, interveni mama. De câte ori ţi-am spus să porţi tot timpul o umbrelă la tine toamna?!

- De multe ori, mamă! răspunse Tudor tandru fără a-şi ridica ochii de la fiul său.

- Gabi, nu mai plânge, uite buni se duce mai acuş să îţi mai ia o amandină.

- Nu e bine ca la vârsta lui să mănânce prea mult dulce! protestă bunica.

Asta nu făcu decât să sporească accesele de plâns ale băiatului.

Atunci, Tudor se uită foarte calm şi cu subînţeles la mama sa. Aceasta se ridică şi, în timp ce se îndrepta înspre vitrina plină cu ispite dulci, spuse tare: Bine, bine!

Ştergându-i lacrimile fiului său, Tudor vorbi foarte calm şi protectiv:

- Gabi, uite buni îţi aduce prăjitura, iar eu îţi spun o poveste dacă vrei.

Copilul reacţionă imediat:

- Da, tati, te rog! Ştii că îmi plac poveştile tale, te rog, tati!

- Bine, dar să ştii că asta nu e chiar o poveste, este ceva ce s-a întâmplat.

- Aşa sunt toate, spuse dulce bunica, întorcându-se cu o nouă amandină.

Tudor scutură zâmbitor din cap, privindu-şi mama şi continuă la insistenţele fiului său.

- Dumnezeu a creat lumea.

- Ştiu asta, mi-a spus doamna învăţătoare! completă copilul mândru.

- Gabi, ce am vorbit noi despre întreruperi? întrebă bunica nepotul.

- Că nu e politicos, răspunse acesta murmurat.

- Deci, Dumnezeu a creat lumea. Dar, înainte ca oamenii să locuiască aici, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au locuit în lumea lui Dumnezeu, adică Raiul. Au fost, însă, copii neascultători şi au fost daţi afară. Însă, continuă Tudor, înainte Dumnezeu a vrut să le dăruiască ceva. Un ultim dar, iar acesta a fost Roua din Rai. E ceea ce ai făcut tu mai devreme. E vorba de lacrimile tale. Dacă ele rămân înăuntru, atunci sunt dulci, dar dacă le scoţi afară, cum ai făcut tu, ele sunt amare. Dumnezeu ne-a dat nouă un dar. Nu ai vrea să renunţi la el, nu? întrebă tatăl.

- Nu, răspunse fiul fascinat de cele auzite.

- Păi, în acest caz, continuă Tudor, de fiecare dată când vrei să plângi, zâmbeşte! Astfel, vei înmulţi darul pe care îl avem de la Dumnezeu. Promiţi că aşa vei face?

- Da! răspunse ştrengăresc Gabi.

- Deci ne-am înţeles, în viaţa asta tu nu vei plânge niciodată, iar când ceva ţi se va părea că ceva nu e bine sau când vei avea o problemă peste ani, peste care nu vei crede că poţi trece, să nu uiţi că dacă zâmbeşti vei primi mai mult de la Dumnezeu, termină tatăl său. Uite, ai aici şi se scotoci Tudor prin buzunar de unde scoase un bileţel pe care scria Zâmbesc în fiecare zi!, ceva care să te ajute.

Copilul luă acel bileţel şi întrebă ce este. Tatăl răspunse că este un bileţel fermecat. De fiecare dată când îl vei atinge, el îţi va da o putere de erou şi atunci, totul va fi posibil.

Copilul se bucură nespus de cele auzite. Când ridică ochii de la fiul său, Tudor întâlni privirea înlăcrimată a mamei. Ea înţelesese…

- Mamă, aici e diplomatul meu…îl las câteva zile la tine…

- De ce ne-am întâlnit aici şi nu la voi acasă? întrebă aceasta fără să fi auzit ce tocmai spusese fiul ei. El nu răspunse.

- De ce săptămâna asta, Gabi va sta la mine? continuă ea, încercând să-şi menţină calmnul. Zi-mi, aşa e că Adela nu pleacă nicăieri aşa cum mi-ai spus? Adela era soţia lui Tudor. Răspunde-mi, ce ai de gând să faci? De această dată, mama lui Tudor nu se mai putuse abţine şi izbucni în lacrimi.

- Arunci darul lui Dumnezeu! afirmă avertizator Gabriel.

- Aşa e tati, bravo! spuse tatăl. Nu vrei să te duci cu buni până la baie ca să o ajuţi să se spele pe faţă?

Copilul dădu din cap afirmativ şi se ridică în picioare pentru a se îndepărta de masă. Mama lui Tudor, ghicindu-i gândurile fiului ei, spuse:

- Mă duc singură, se ridică şi completă printre lacrimi, mă întorc imediat.

Rămaşi singuri, Tudor îl sărută pe fiul său şi zâmbi cum nu o mai făcuse până atunci. Îl strânse în braţe şi apoi îi spuse:

- Nu uita să zâmbeşti. Copilul confirmă că aşa va face. Tudor aruncă o privire înspre toaletă şi spuse:

- Să ai grijă de geantă până mă întorc!

- Dar unde pleci? întrebă protestator copilul.

- Până la maşină! Stai calm, ne vedem imediat! Ieşi din cofetărie zâmbind.

Într-un suflu, ajunse la maşină, o deblocă, luă arma de lângă frâna de mână, blocă din nou maşina şi privi spre ceas: 5:25. Se uită spre apartamentul său! Lumina era aprinsă; apoi, spre locul de parcare. Maşina lui Marcel era încă acolo; ştia că nu pentru mult timp…Asta, în mod normal, continuă el gândul.

Ajunse în faţa uşii de la intrare a blocului său. Introdu cheia şi intră în scară. Liftul era deja jos. Urcă şi apăsă tasta 8. Deschise uşa liftului, ieşi afară şi închise uşa încet pentru a nu face zgomot. Ajunse la uşa apartamentului său. Avea deja cheia în mâna stângă, iar cu dreapta scoase pistolul din buzunarul interior al sacoului. Când tocmai se pregătea să introducă cheia în broască, simţi un vibrat. Scoase telefonul din buzunarul pantalonilor şi văzu că era mama sa. Îi închide.

Introduse cheia şi o învârti de două ori. Foarte rapid. Dădu să deschidă, dar era pus lanţul pe uşă. Se izbi tare şi, cu un sunet puternic, uşa se deschise. În faţa lui, în camera de zi, de la capătul holului mic, îi văzu în fotoliu pe soţia lui şi pe prietenul său, Marcel. Cei doi arătau de parcă văzuseră ceva nelumesc. Nici măcar nu apucaseră să se îmbrace. Erau goi – ca Adam şi Eva în Rai.

- Dacă mişcaţi…spuse Tudor şi flutură pistolul ameninţător…

Închise uşa în urma lui şi intră în camera de zi. Cei doi nudişti nu puteau articula nici macăr două cuvinte. Tudor se duse lângă geam, aprinse o ţigară şi se uită lung la ei. Observând că soţia lui ar vrea să spună ceva, continuă:

- Primul dintre voi care scoate un cuvânt e primul pe care îl iau la ţintă cu pistolul ăsta. Veţi face doar ce vă spun eu şi tot ce vă spun eu…dacă nu, iarăşi…ţinta! Deci, continuă Tudor şirul regulilor, sper că ne-am înţeles. Doar eu vorbesc! Bun, acum Adela şi se uită la ea, eu fără tine nu văd nimic în jurul meu, chiar şi acum, nu cred că am pentru ce trăi fără tine. Văzând că Adela vrea să intervină, Tudor sublinie încă odată: Am spus că doar eu vorbesc, iar lacrimile nu schimbă asta, Adela! Marcel, ţie nu am ce să-ţi zic decât că îmi pare rău…pentru tine. Foarte speriat, Marcel nu schiţa niciun gest, nimic. Singurul său gând era cum să scape de acolo. Nu auzea mai mult decât ceea ce se petrecea în capul său, dar următoarele cuvinte ale lui Tudor se făcură auzite:

- Acum, dacă nu faceţi ceea ce vă voi spune, credeţi-mă că nu voi ezita şi vă voi împuşca. În fond, ce mai am de pierdut? Faceţi dragoste!

Cei doi păreau a nu înţelege, aşa că Tudor repetă, îndreptându-se spre ei.

- Am spus să faceţi dragoste şi ridică piedica pistolului.

Cu lacrimi în ochi, Adela se duse spre Marcel şi se urcă peste el. Plângea din ce în ce mai tare.

- Nu mimaţi, iar eu nu cred că trebuie să vă spun că trebuie să existe şi ceva intensitate, aşa că sărutaţi-vă. Cei doi se conformară.

- Mai pasional, strigă Tudor şi nu vă opriţi nicio clipă. Cei doi urmară instrucţiunile cu stricteţe. Tudor se aşeză în fund, pe covor, fix în faţa celor doi. Stinse ţigara de fotoliul din apropiere. Se uită la ei cu atenţie şi zâmbi, spunând: Adela, să ştii că zâmbesc! Nu te opri, ce ţi-am spus? Nu te opri! strigă el. Doar ascultă! Coborând vocea, continuă: Doar că atunci când eu zâmbesc o fac pe lângă situaţiile normale în care un om zâmbeşte, pentru că alteori îmi vine să plâng. Dar, dacă aş plânge, aş risipi roua din Rai!

Duse pistolul la cap şi apăsă pe trăgaci! Stropii de sânge îi atinseră pe cei doi. Afară ploua puternic, iar frunzele dansau cu stropii de ploaie.

Peste 23 de ani, iarna, un om al străzii este găsit degerat la colţul unui magazin comercial. Era un cerşetor!

Se spune că acel cerşetor era cel mai prost dintre toţi, pentru că nu obţinea niciun ban. Zâmbea tot timpul, iar asta nu e bine atunci când cerşeşti. În buzunar avea un bileţel pe care îl considera fermecat. Pe el se vedea întărit: ZÂMBESC ÎN FIECARE ZI!

Deşi se ştia că este nebun, cerşetorul cu zâmbetul lui a încălzit inimile multora, unii dintre aceştia din urmă nu au reuşit să-l uite niciodată. Alţii chiar au scris despre el.

Eu cred că aşa plângea el!

Frunze aruncate cu prost gust pe alei;

Sticle transformate în cioburi pe chei;

Marea opacă te-ndeamnă să pleci.

Singur îmi spun că sunt singur pe veci.

Tenişii albi mi-s rupţi de durere,

Cămaşa-i şifonată şi-o port din plăcere…

Aş vrea să plâng, aş vrea dar nu pot!

Frumoasă e marea cu vară cu tot!

Prieteni, unde sunteţi voi oare acum?

Oameni, voi nu ştiţi că eu stau în drum?

Fie-vă milă de-un biet pelerin!

Fie-vă milă de Cătălin!

Mamă, tu să nu suni să mă-ntrebi ce mai fac!?

Aici este bine şi-mi este pe plac…

Uite, un om mi-a dat zece mii!

Nu-ţi face probleme, am din ce trăi!

Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, România. Nu consider că sunt un om special… Nu am niciun talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult – pentru că trebuie să existe un echilibru, în viaţa unui om, între zâmbet şi tristeţe.

Când aveam 2 ani, părinţii mei au decis să plece în Israel pentru a câştiga banii necesari pentru începerea unei afaceri în România. Astfel, eu şi sora mea, Cătălina – care avea 6 luni, am fost daţi în grija bunicilor. În Israel, părinţii mei şi-au găsit cu uşurinţă un loc de muncă şi au început să strângă bani pentru a pune bazele afacerii la care se gândeau.

Totul s-a schimbat atunci când Cătălina a murit. Avea 1 an şi 8 luni. Bunica a lăsat-o nesupravegheată în preajma unei oale cu apă fiartă. Eu eram singura persoană din cameră atunci când s-a întâmplat.

Părinţii mei s-au întors în ţară şi nu au mai plecat înapoi. Eu am rămas în grija bunicilor, întrucât tatăl meu m-a considerat vinovat de moartea surorei mele. Nu înţelegea cum de nu am intervenit pentru a opri cursul evenimentelor. Până la vârsta de 7 ani nu mi-am mai văzut părinţii. Atunci tatăl meu a fost internat într-un spital de bolnavi mintal, iar mama m-a luat de la bunici şi m-a dat la şcoală.

Între timp, se născuseră doi fraţi pe care nu i-am cunoscut până în acel moment.

Când aveam 13 ani, tatăl meu s-a sinucis pe fondul unei crize nervoase.

La o lună după ce am împlinit 15 ani, mama a decis să plece în Italia pentru a încerca să câştige banii necesari pentru creşterea a 3 copii. Timp de 3 luni, nu am mai auzit de ea. A vrut să se întoarcă, însă nu avea bani nici pentru a cumpăra o cartelă telefonică. Acestea au fost cele mai grele trei luni din viaţa mea de până acum. Fiind cel mai mare, a trebuit să am grijă şi de fraţii mei. Pentru a procura banii necesari pentru cumpărarea  alimentelor zilnice am început să vindem sticle – spre reciclat, lucruri din casă…, într-un cuvânt tot ce putea fi vândut. Pentru că în acea perioadă am cărat mulţi saci plini cu sticle, am un umăr mai lăsat decât celălalt.

Nu puţine au fost zilele în care îi vedeam pe fraţii mei plângând. Poate datorită acelor clipe, persoanele care mă cunosc acum afirmă că am un simţ bun al umorului. Pentru a-i opri din plâns le spuneam bancuri, glume, făceam orice mică prostioară care să-i facă să uite…

Toţi banii care intrau pe mâna mea erau măsuraţi în mâncare. Rareori ne puteam permite satisfacerea unei pofte – de exemplu, dulciurile. Poate datorită acestui lucru am o dantură sănătoasă.

După trei luni, mama ne-a sunat şi ne-a spus că s-a angajat la o fabrică din Padova. Deşi salariul nu era foarte atrăgător, era totuşi un început. Astfel, banii pe care reuşea să îi trimită nu acopereau nici pe departe nevoile a 3 copii. Însă, noi îi spuneam că totul este bine şi că ne descurcăm. Poate de aceea sunt un om optimist.

Nu am îndrăznit să îi cer niciodată bani pentru a participa la vreo excusie organizată de şcoala la care eram înscris. Ştiam că nu are de unde să îmi trimită, iar dacă i-aş fi cerut mi-ar fi trimis şi ultimii ei bani şi nu vroiam ca ea să sufere de pe urma moftului meu. Poate de aceea îmi place atât de mult să călătoresc.

Au trecut 3 ani până când mama a reuşit să câştige un salariu care să îi permită să ne trimită mai mulţi bani – destui încât să nu mai trebuiască să vindem nicio sticlă. În tot acest timp, noi nu ne-am văzut. Ne suna aproape în fiecare lună, însă nu puteam vorbi prea mult la telefon, întrucât trebuia să economisim fără vreo excepţie. Pentru că toţi trei eram nerăbdători să vorbim cu ea, timpul alocat fiecăruia era scurt. Poate de aceea prietenii îmi reproşează că sunt draconic în exprimare şi mă felicită pentru o gândire structurată.

În fiecare lună pe dată de 7 (6 era ziua de plată pentru mama mea) mergeam şi ridicam banii pe care ea reuşea să ni-i trimită. Toată viaţa o să consider numărul 7 un număr norocos. Primul lucru pe care îl făceam era să schimb banii la bancă. Apoi mergeam şi plăteam toate datoriile casei. Încercam, pe cât posibil, să nu avem nici o datorie faţă de nimeni. Poate de aceea nu îmi place să împrumut bani de la nimeni.

Banii care ne rămâneau, după ce plăteam toate datoriile, îi foloseam pentru a umple sufrageria (mobila din această cameră am vândut-o pentru echivalentul alimentelor necesare pe o lună de zile – şi astfel a devenit cămară) cu mâncarea pe care o puteam cumpăra. Nu dura mult şi aceasta se termina. În acele clipe, când nu ştiam ce să facem, calculam câte zile mai erau până Duminică. Duminica ne bucuram de colaci, colivă, orice pomană dată pentru iertarea păcatelor cuiva. Duminica este ziua mea preferată. Poate din cauza acestor clipe, deşi sunt un om credincios, nu îmi place să merg la biserică.

În cadrul vacanţelor şcolare plecam toţi trei, din oraş, la bunici, la ţară. Aici îi ajutam cu muncile agricole. Nu este nici o muncă, a pământului, pe care să nu ştiu să o fac. Şi pentru că aveam nevoie de orice ban în plus, cu timpul am început să lucrez, cu ziua, la oamenii care erau dispuşi să mă plătească. Mă bucuram nespus de fiecare dată când cineva mă întreba dacă nu aş vrea să îl ajut…fiecare astfel de zi însemna mai puţine datorii. Din acest motiv îmi plăceau mie vacanţele şcolare. Şi poate de asta nu îmi place aspectul mâinilor mele.

În timpul liceului, m-am angajat la teatrul din Botoşani. Eram „băiatul de la garderobă”. Niciodată nu am văzut o piesă de teatru de la început la sfârşit. Poate de asta îmi place teatrul. Poate de asta am dat la facultatea de regie. Poate de asta sunt visător…poate…

Fiecare etapă importantă din viaţa mea, de până acum, a început cu cineva drag care pleacă. Dacă părinţii mei nu ar fi plecat în Israel… Dacă nu m-ar fi lăsat în grija buncilor… Dacă tatăl meu nu ar fi fost obligat să plece în spital… Dacă mama mea nu ar fi plecat în Italia… Dacă eu nu aş fi venit în Bucureşti… Cam acestea ar fi capitolele vieţii mele până la pagina care se scrie acum.

Azi am viaţa pe care mi-am dorit întotdeauna să o am. O viaţă obişnuită. O viaţă liniştită. Fără prea mari probleme, fără prea mari realizări. Pentru unii poate părea o existenţă ştearsă. Pentru mine este totul. Bucuria lucrurilor mici, a lucrurilor simple. Bucuria faptului că nu trebuie să ies în evidenţă şi că am de ce să mă consider norocos…

Sunt un om de rând, sunt un om normal.

Numele meu este Iulian, am 22 de ani şi m-am născut în Botoşani, Romania. Nu consider că sunt un om special… Nu am nici un talent ascuns şi nici vreun defect major. Îmi place să râd şi să fac glume – în special, pe seama mea. Am un ochi puţin mai mare decât celălalt. Par mai bătrân decât sunt. Acum zâmbesc mult.

“The Guardian” este un serial foarte apreciat, creat de catre David Hollander in anul 2001 si produs de catre CBS.

Acest produs cinematografic exprima prin toate personajele care “ii creeaza actiunea” un nou nivel al complexitatii vietii profesionale. Viata personala a fiecaruia este marginalizata, daca nu, chiar inlocuita cu viata profesionala. De aici, apar foarte multe probleme.

Un numitor comun pentru fiecare personaj este constituit din dorinta de a comunica cat mai putin. Acest lucru nu pare a fi un foarte mare impediment, insa, cum protegonistul lucreaza in cadrul unei firme de avocatura de mare succes impreuna cu tatal sau, fondatorul acesteia si apoi cu sotia sa, in mometul in care se intalnesc, inevitabil, in situatii neprofesionale (familiale), continua sa comunice ca si cand ar fi parteneri de serviciu.

In cadrul filmului se simte stresul interior al fiecarui personaj. Fiecare incearca si esueaza sa-i inteleaga atat pe ceilalti, cat si pe sine insusi din alta perspectiva decat cea profesionala.

Dialogurile dintre tata – fiu, dintre sot – sotie si dintre socru-nora sunt pline de conflict si de probleme care sunt mentionate, dar, atipic, nu se incearca o rezolvare. Replicile pot fi considerate brutale din punctul de vedere al familiilor tradtionale. Totul este tratat cu raceala aparenta, iar singurele momente de sensibilitate se gasesc, obscur, doar la nivel individual. Viata familiala a celor trei adulti, plus a unei minore adoptate- sora vitrega a protagonistului, este tratata la un nivel “corporatist”. Ei se comporta ca si cand ar fi parteneri de afaceri si nu o familie adevarata.

Lipsa comunicarii afectuoase cauzeaza multe probleme la nivel de individ (protagonistul, Nick Fallin – dependent de droguri ; tatal sau, Burton Fallin – obsedat de fiica adoptiva), insa si ea- lipsa comunicarii, la randul ei, are o cauza pe care o vom supune atentiei mai tarziu. Complexitatea personajelor si a unor conflicte familiale face din acest serial un bun studiu de caz.

Nick Fallin este personajul central al filmului. In jurul sau graviteaza toate celelalte personaje. El este un barbat de 30 de ani, singur, care lucreaza in cadrul unei firme prestigioase de avocatura. Aceasta firma a fost fondata de catre tatal sau care activeaza inca in cadrul ei. Avocat de succes, Nick, este prins consumand cocaina si condamnat de instanta la 1500 de ore in folosul comunitatii, ca avocat din oficiu la Tribunalul Minorilor Abuzati.

Incetul cu incetul, lucrand cu acesti copii, Nick incepe sa invete cate ceva de la ei si sa se descopere pe sine. Nesigur si vulnerabil, el il condamna pe tatal sau pentru faptul ca nu i-a fost alaturi – nu i-a fost practic un parinte. Cu toate acestea, nu face nimic pentru a remedia problema. Aceasta invinuire isi face simtita prezenta in subtextul filmului, fiind un factor de stres si creator de conflicte, atat interioare, cat si externe.

Nick schimba des invinuirea adusa tatalui sau cu intelegerea optiunii acestuia de a pune viata profesionala deasupra vietii familiale. Acest lucru este un element ce produce confuzie, cu atat mai mult cu cat nu este mentionat, ci doar observat in comportamentul sau.

Desi personajele par a nu da atentie vietii private (pe care practic nu o au), incearca din rasputeri sa obtina ceea ce se numeste “o casa calduroasa si plina de afectiune” de care sunt constienti. Cu toate acestea, de fiecare data cand se gasesc foarte aproape de obtinerea unei “normlaitati familiale”, se sperie si se comporta foarte ciudat, afundandu-se, de cele mai multe ori, in munca. Orice inseamna afectiune sau manifestare a acesteia este vazut ca un pericol, desi cu totii isi doresc asa ceva, insa nu stiu cum sa reactioneze. Le este mult mai usor sa discute mari fuziuni intre firme (domeniul de activitate al lui Nick) decat sa isi spuna unul altuia ce simt, ce probleme au si cum le-ar putea rezolva.

In timpul pe care este obligat sa il petreaca la Tribunalul pentru minorii abuzati, Nick o intalneste pe viitoarea sa sotie. Lulu Archer este avocat voluntar in cadrul acestui centru de ajutor. Relatia celor doi este, ca tot acest film, una atipica. Desi se casatoresc, cei doi aleg sa locuiasca separat, iar atunci cand, dupa indelungi discutii, cad de acord asupra mutatului sub acelasi acoperis, renunta subit la idee pe motivul neajungerii la un consens privind alegerea casei in care ar urma sa locuiasca. Ca si Nick, Lulu este o persoana inchisa care nu exprima ceea ce gandeste sau ceea ce vrea de la ceilalti. Amandoi sunt constienti de aceasta problema si, desi incearca tacit, nu reusesc sa isi spuna macar o declaratie de dragoste. Angajeaza consilieri pentru orice, doar pentru a decide altii pentru ei – sa nu fie nevoiti sa discute pentru a ajunge la un consens.

In momentul in care Lulu ramane insarcinata si afla ca vor avea un copil ce sufera de sindromul Down, lucrurile iau o intorsatura totala. Acum, ei trebuie sa discute problema pastrarii sau nu a sarcinii, dar pentru ca nu are curajul de a-i spune lui Nick acest lucru, Lulu alege sa vorbeasca mai intai cu Burton Fallin, tatal lui Nick.

Burton Fallin este unul dintre cei mai de succes avocati in domeniul comercial din Pittsburgh. El este fondatorul corporatiei Fallin & Fallin, cea mai bine vazuta corporatie de reprezentanta legala in probleme de fuziune din statul american amintit. Insa, toate aceste merite profesionale au fost obtinute printr-o implicare totala ce a dus la sacrificarea vietii private, familiale. Desi Nick ii recunoaste veleitatile extraordinare de avocat, nu poate sa nu ii reproseze rateul pe care l-a dat ca tata. Burton este si el constient de vina pe care o poarta si poate ca acesta este si motivul pentru care se decide sa adopte o fetita de 14 ani. Ulterior, insa, Burton devine obsedat de bunastarea fiicei sale si se implica excesiv in educarea acesteia. Acest lucru devine rapid un alt motiv de conflict intre tata si fiu, Nick reprosandu-i faptul ca putea sa fie tata atunci cand trebuia. Relatia dintre Burton si Lulu (socru – nora) este aproape inexistenta, dar, cu toate acestea, Burton vrea sa o ajute in momentul in care Lulu apeleaza la sfatul sau in privinta sarcinii pe care o are. Intentia exista, insa mijloacele nu, astfel acesta nu reuseste sa ii ofere norei sale un sfat, ci, pur si simplu, o analiza a problemei in cauza. Acest lucru pecetluieste pentru totdeauna intentia lui Lulu de a incerca sa caute sprijin in aceasta problema.

Burton avea aspiratii sa ajunga judecator, insa, din cauza consumului de droguri al lui Nick si a faptului ca a tras niste sfori ca acesta sa nu fie dat afara din barou, nu mai are nicio sansa de a candida pentru un post la Judecatoria statului american. Acesta devine un alt motiv pentru care reticenta se instaleaza in cadrul acestei asa-zisei familii.

Desi aceste personaje au, in acest moment, o problema comuna si sunt constienti ca oricare dintre ei ar propune o anumita solutie – aceea ar fi cea adoptata, niciunul nu are curajul de a-si asuma responsabilitatea.

In momentul in care afla de afectiunea copilului sau, Nick reactioneaza rece, ca de obicei, angajand mai multi consilieri pe probleme medicale pentru a ii furniza variantele care ii asteapta in cazul pastrarii sarcinii. Cu toate ca pare stapan pe situatie, aceasta problema il macina interior.

Decizia ce se asteapta a fi luata este motivul care duce definitiv la separarea “oficiala” a acestei familii. Intrucat niciunul nu afirma ce ar trebui facut,, acestia se evita unii pe altii pentru a nu fi nevoiti sa discute despre aceasta problema.

Nick este din nou tentat sa recurga la consumul de droguri pentru a-si elibera povara pe care o poarta, insa rezista ideii ; nu poate, insa, sa nu intre intr-o aventura cu o alta femeie. In cele din urma, el ii povesteste totul sotiei sale si cei doi decid sa divorteze.

Lulu pierde sarcina si, intr-un fel, lucrurile revin la normal.

Desi cei trei continua sa se intalneasca, ei avand locuri de munca comune, evita sa discute orice alte probleme legate de alt aspect decat cel profesional. Cu toate ca nu au fost niciodata o familie, acum vor sa fie doar colegi de firma, parteneri in cel mai bun caz.

Un efect al lipsei lor de comunicare, dar si un factor amplificator al tulburarilor eului interior este lipsa prietenilor. Niciunul dintre aceste personaje nu are priteni. Niciunul nu are o persoana cu care sa se sfatuiasca sau careia sa i se confeseze. Acest lucru este evidentiat si de Nick intr-o discutie cu tatal sau, el admitand ca un prieten ar fi insemnat o cu totul alta viata pentru ei. Candva, el a crezut ca drogurile suplinesc lipsa unui persoane cu care sa poata discuta alte probleme decat cele legale (obiectul muncii lor), insa acum a inteles ca nimic nu poate inlocui o persoana.

Vietile lor merg, astfel, mai departe ca si cand ar fi niste straini, cu toate ca fiecare dintre ei tanjeste la o intalnire, in care sa ii poata spune celuilalt (Burton – Nick, Nick – Lulu) ceea ce simte cu adevarat si ca ar vrea sa o ia de la inceput. Cum era de asteptat, acest lucru nu are loc, iar viata lor se ascunde in fata unor usi fumurii pe care se evidentiaza titulatura firmei Fallin & Fallin.

Desi tema de fundal a filmului este constituita din lipsa de comunicare in familie sau comunicarea intr-un stil laconic, draconic, atipic pentru o relatie tata – fiu, sot – sotie, se poate spune ca centrul gravitational al serialului s-a situat in luarea deciziei de pastrare sau nu a sarcinei. Vietile lor de pana atunci erau departe de a fi de a fi implinite din punct de vedere familial, insa puteau continua in acest ritm. Momentul de ruptura a intervenit tocmai cand nimeni nu putea sa spuna ce vrea sa faca. Desi toti doreau ca acel copil sa vina pe lume, indiferent de ceea ce il asteapta, fiecare dintre ei considera ca e de datoria celuilalt sa ia decizia. Asta pentru ca ei nu erau invatati sa ia decizii de ordin sentimental; pentru ei exista ceva obiectiv ce trebuia respectat sau, in cel mai rau caz, interpretat in folosul lor – legea.

Filmul pare a ironiza subtil omul corporatist – omul specializat. Un om care vrea sa ajunga un profesionist adevarat trebuie sa uite de sentimente. Totul este raportat la obiectiv (castig material, prestigiu), iar in momentul in care este pus in fata unei situatii in care trebuie sa aleaga fara a se baza pe vreo regula data devin foarte confuzi si nu stiu ce ar trebui sa faca; de aceea, asteapta reactia celorlalti si apoi decid daca sunt sau nu de acord cu ea. Insa, in momentul in care toti sunt confuzi si toti asteapta, ce se intampla? Exact acest aspect este surprins in acest film.

Aceasta “desensibilizare” a omului este, in cadrul acestui film, o consecinta a alegerii vietii profesionale ca fiind superioara vietii private.

Lipsa de comunicare sau prezenta ei, dar intr-un mod foarte atipic, este ceea ce duce la impasul prin care toti sunt nevoiti sa treaca ; dar, si ea la randul ei, este cauzata de ceva. Fiind o chestiune foarte relativa este dificila stabilirea unei singure cauze. Lipsa comunicarii in familia Fallin se poate datora mai multor elemente.

In primul rand, este vorba de lipsa permanenta a tatalui din viata lui Nick in momentul in care acesta era in formare. Desi locuiau in aceeasi casa, timpul petrecut de tata impreuna cu copilul era unul extrem de scurt, astfel incat acestia nu au avut ocazia sa “se cunoasca” si sa castige unul increderea celuilalt.

Un alt factor care favorizeaza lipsa unei comunicari familiale constructive (factor care nu ar fi fost determinant fara existenta celui enuntat inainte) este constituit din obiectul muncii pe care cei doi si apoi cei trei o presteaza. Ei, fiind avocati, trebuie sa se detaseze de subiectivism pentru a gasi o solutie fiabila pentru cei pe care ii reprezinta, solutia conforma cu legea, deci obiectiva. Aceasta desubiectivizare din viata profesionala se propaga insa si in viata privata.

Un alt factor, foarte important, este viziunea pe care acesti indizivi o au asupra familiei. Ei nu considera ca familia reprezinta un tot unitar care actioneaza impreuna, pentru ei familia fiind compusa din indivizi ce actioneaza solitar.

O alta trasatura comuna a acestor personaje este egoismul sau egocentrismul de care dau dovada in mai multe situatii; desi se observa ca vor binele celorlalti si ca ar dori sa se ajunga la un compromis, fiind dispusi, teoretic sa cedeze, cand ajung in situatia sa actioneze, tot timpul iau decizia care le este lor mai convenabila si care, de cele mai multe ori afecteaza orice aspect al vietii de familie.

Situatia familiei Fallin este una foarte confuza si plina de conflicte. Cauza principala a acestor conflicte o constituie lipsa comunicarii, dar, la fel de bine, putem afirma ca lipsa comunicarii este, la randul ei, o consecinta a unei alte cauze : neperceperea conceptului de familie in modul traditional ci intr-un sens mult mai modern. Se observa ca toti vor sa fie o familie cu adevarat, insa, parca nu mai reusesc, iar acest lucru eu il atribui vitii lor profesionale. Niciunul nu incearca cu adevarat ci doar vrea sa incerce sa stabileasca o legatura mai plina de afectiune cu celalalt dar este o pornire ce ramane la stadiul de intentie.

Conflictul major este, in mod foarte straniu, dupa parerea lipsa comunicarii care se poate constitui care este si cauza si efect dar dupa cum am mai afirmat si conflict in sine. Ei vor sa comunice dar nu pot, acest lucru genereaza anumite conflicte.

Si pentru ca trebuie sa intre in discutie si o anumita mediere a conflictului, lucrul cel mai la indemana in cazul lor este sa apeleze la ajutorul unui consilier pe probleme familiale (Nick- Burton) sau pe probleme de cuplu(Lulu- Nick). Acest demers este in ton cu imaginea moderna a familiei pe care acestea o percep ca fiind normala si consider ca niciunul dintre ei nu ar respinge o astfel de propunere.

O alta solutie pe care o consider fiabila e participarea celor trei membri la cat mai multe activitati extra-profesionale impreuna cu alte familii dar care sa nu activeze in acelasi domeniu cu ei. Acest lucru este, insa, cam greu de realizat avand in vedere faptul ca niciunul dintre ei nu are prieteni ci doar multi cunoscuti.

O alta modalitate de rezolvare a problemei este renuntarea la serviciu a sotiei-norei Lulu si axarea ei pe crearea unui mediu familial. Acest lucru-renuntarea la avocatura cred ca poate fi si temporar, pana cand se strang anumite lagaturi in sanul familiei. Ea poate deveni prietenul de care cei doi( Nick si Burton) au atat de mare nevoie. Iar renuntarea ei la munca nu poate duce la vreun prejudiciu financiar deoarece atat familia ei cat si cea a lui Nick fiind foarte instarita. Odata ce ar deveni o persoana de incredere pentru cei doi nu ar dura mult timp pana ce acestia vor putea discuta intre ei problemele ce ii macina.

O alta problema ce ar trebui rezolvata sau cel putin tratata mai special pentru ca ea sa nu mai apara este consumul de droguri a lui Nick. El trebuie indrumat spre centre ce vin in ajutorul celor care au reusit sa renunte la consum insa mai sunt tentati sa recurga la astfel de gesturi atunci cand trec prin situatii dificile.

Deasemenea, o problema de subtext este cea a complexului pe care il resimte Nick in legatura cu profesionalismul sau comparat cu cel al tatalui lui. Desi este unul dinte cei mai buni avocati din domeniul sau el se simte umbrit de succesul ce l-a avut si inca il mai are Burton Fallin. Acest lucru are, din punctul meu de vedere, o rezolvare foarte simpla, si anume : o discutie in care Burton Fallin sa recunosca meritele fiului sau si sa il felicite pe acesta pentru parcursul impresionant al carierei sale. Odata acest lucru facut Nick s-ar putea simti mai aproape de tatal sau si poate ar invata sa devina si sensibil.Insa in mod principal cea care i-ar putea sensibiliza pe amandoi este, fara indoiala, Lulu Archer. Ea este cheia tuturor problemelor acestei familii in sensul ca ea ar putea fi solul de pace al celor doi. Acum, problema e ca si ea este obisnuita si se confrunta cu aceleasi obstacole ce deriva din si duc la LIPSA DE COMUNICARE.

Frunzele sfinţesc decorul

Şi-un iz de lacrimă-i pridvorul

Pământul vine către mine

Ne am despărţit, eu şi cu tine…

Ionuţ închise ochii. O altă lume se deschidea acum, ispitindu- l să
o descopere.
O scenă proaspăt lăcuită. O scenă nouă. Nouă, pentru că toată
lumea ştia că acolo va poposi marele actor Ionuţ. Da, el era în
mijlocul scenei. Reflectoarele îi încălzeau faţa, iar ochii îi străluceau
de talent.
Un teatru mare şi, totuşi, neîncăpător. Multa lume visa ca măcar
odată în viaţă să- l vadă pe El. Toată suflarea intelectuală era de
accord. Fără doar şi poate, era cel mai mare talent al scenei din toate
timpurile. Când Ionuţ era pe scenă, natura schimbă cursul firesc al
lucrurilor.
Nu era un simplu actor; ceea ce făcea el, era cu mult mai mult. Oamenii deveneau mai buni dupa ce asistau la o reprezentaţie
de a sa. Se spune chiar, că nu de puţine ori, unii au scapat de boli
incurabile, doar pentru că l- au văzut pe El pe scenă.
Un om simplu, pe o scenă cât se poate de simplă; de aceea, i se
mai spunea şi Vindecătorul.
Dar nu era un simplu om, deşi el asta credea. Doar scena era
simplă; de fapt, era doar o scenă.
Lumea care era în sală nu stătea în scaune. Pur şi simplu, nu
putea. Tensiunea era mult prea mare. Aproape că nici nu respirau. Se spune că toţi cei care l- au văzut pe Ionuţ jucând au vărsat cel
puţin o lacrimă, iar în acea lacrimă era strâns tot ceea ce era necurat
sau impur în sufletul şi trupul lor.
El era un miracol în sine, iar mulţi credeau că e sfânt, cel mai sfânt
dintre sfinţi.
Prin ochii lui albaştri se întrezărea frumuseţea Raiului. Şi tot prin
ei, Ionuţ strângea toată răutatea din ochii altora. De asta i se mai
spunea şi Culegătorul.
Ionuţ deschise ochii. Faptul că nu mai mâncase de două zile
începea să- l supere. Aşa că întinse mana, căci, până la urmă, era
Ionuţ – Cerşetorul. Unul dintre acei oameni de care ne ferim fie din
frică, fie din dispreţ, fie pentru că nu vrem să le dăm niciun ban şi nici
nu vrem să arătăm asta. Mai bine îi ocolim pur şi simplu. Un cerşetor
– unul dintre acei oameni în ochii cărora nu te uiţi niciodată. Deşi,
dacă ne- am uita, poate am observa că şi ei au gânduri ca noi toţi şi,
din când în când, se mai încumetă să viseze. Şi ei sunt oameni.

Eu sunt primul şi ultimul. Eu sunt viaţă şi moarte. Eu sunt cer şi
pământ. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt adevărul şi minciuna. Eu
sunt curajosul şi laşul, eu sunt eroul şi anonimul. Eu sunt prietenul şi
duşmanul, eu sunt cheia şi lacătul, sunt trecutul şi viitorul. Sunt viaţă
şi moarte. Sunt primul şi ultimul… Ce sunt eu?
Sunt eu oare o stea sau soarele? nu că ar conta, dar…soarele, până
la urmă, e şi el tot o stea, doar că e…soare.
Mi- ar plăcea să cred că sunt o floare, o floare umezită de sărutarea
zorilor, mângaiată de înaltul cerului şi ascunsă de înţelepciunea
vieţii; o floare dăruită de către un copil mamei sale, dăruită din iubire
şi primită doar pentru frumuseţea ei.
Totuşi, nu aş vrea să fiu floarea din curtea mea, acea floare care
apare în fiecare an cu aceeaşi dorinţă: de a fi în inima cuiva, nu a
oricui, ci în inima celui care o primeşte.Multă vreme a trecut de când
s- a supărat, căci, abia se născuse şi eu şi vroiam să o dăruiesc cuiva;
n- am făcut- o, pentru că mă gândeam că e singura floare.
Nu peste mult timp, aveam să aflu că nu e singura, ci doar prima.
Pe celelalte le- am omorât…doar aşa, ca să fie şi ultima. Acum
asteaptă ofilită un miracol şi eu îi spun ca un Dumnezeu: «
La anul.»
- Eu am fost prima, să nu uiţi…
- Eu voi fi ultimul, să ştii!
Şi am fost ultimul, doar ca înainte de a încerca să fiu primul.
A fost un om ce a avut o floare…Nu!!! A fost o floare ce a avut un…
om! Vreau să am o floare – aşa a început visul, ca oricare lucru, cu o
dorinţă, numai că nu seputea; eram deja al ei…
N- am avut- o pentru că ea a fost prima şi eu vroiam să fiu ultimul,
pentru că nu ştiam ce sunt, pentru că nu trebuia să vreau tocmai acea
floare. Orice alta floare ar fi fost prezentul. Ea a fost, însă, trecutul şi
viitorul, începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea. Ea…
Doar ea a fost prima şi ultima floare…

Poate că am un umăr mai lăsat decât celălalt pentru că, fiind
dreptaci, am cărat fiecare sacoşă cu cartofi cu mâna dreaptă.
Când familia era înfometată, eu eram săgeata care trebuia să se
ocupe de nobila sarcina de a o îmbuna pe bunica şi apoi cu veselie
de a căra produsul obţinut cu ajutorul cerşitului familial.
Poate că am un ochi mai mic decât altul pentru că nu am vrut să
văd „cu aceiaşi ochi” nedreptăţile la care e supusă familia mea şi nici
suferinţele pe care unele rude ni le aplicau sau mi le făceau” cadou”.
Poate că tenul meu este mai închis la culoare pentru că am
petrecut cele mai multe veri pe câmp, gândindu- mă la ce fac ceilalţi
copii de vârsta mea, gândindu- mă că unii au voie să se joace şi nu
trebuie să muncească la fel ca părinţii lor sau ca bunicii.
Poate că nu am un zâmbet frumos pentru că nu am avut multe
motive să zâmbesc sau poate nu am găsit eu motive destule.
Poate că în ochii mei se vede uraganul, iar dacă nu se vede e
pentru că nu îl arăt. Nu sunt un om puternic, ci doar unul care încearcă, de fiecare
dată când are un impas, să spună că vor veni vremuri în care va râde
de acel impas.
Cu toate acestea, tot nu ştiu să zâmbesc.
Poate că o luptă acerbă se dă în mine, între ceea ce sunt şi ceea
ce vreau să fiu..
Tot ce s- a întâmplat până acum pare să mă pregătească pentru
orice altceva decât pentru o viaţă aşa cum vreau eu. Un leu pare să
mă sfâşie de fiecare dată cand intru în contact cu arta.
Arta nu e frumoasă pentru mine.
Arta e dureroasă, căci se naşte din durere şi răscoleşte amintiri
neplăcute ducând la descoperirea unor adevăruri ce nu vreau să le ştiu.

Artiştii sunt cei care, în toiul gustării leului, apucă să imortalizeze
aceste stări şi aceste gânduri.
Familia mea a încercat să imi creeze gândul că artiştii sunt cei
care muncesc de dimineaţă până seara, cei care işi câştigă traiul, cei
modeşti, cei care au ce mânca…
Arta e banul pentru ei.
Niciun gând de al meu nu are valoare în ochii lor dacă nu are
legatură cu un anumit câştig- banii.
Poate că sunt un om care se gândeşte la toate astea pe stradă,
chiar gândindu- se la
lucrurile astea în timp ce merge lânga voi.
Poate că împărţim paşii pe acelaşi trotuar.
Poate că nu sunt decât un alt om care merge lângă voi.
Pentru că nu aveţi de unde să ştiţi cine sunt eu..
Cum nici eu nu ştiu cine sunteţi voi.
Sunt un alt om care merge….

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de pe Rarău
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!

- 3, 2,1 Acţiune… Cortina se trage foarte lent. Sunetul se filează
până la sublim. Pe scenă apare unul cu faţă de bou. Spectacolul
începe: Bună ziua, numele meu este…puţin cam complicat…de
aceea, prietenii îmi zic Jhony. Asta, bineînţeles, dacă am prieteni…
dar nu am…Oricum, dacă aş avea, sigur mi- ar spune Jhony. Până una
alta, sunt personajul principal al acestui roman de rahat. Jhony..tot
Jhony este şi numele autorului meu. De fapt, nu, nu ăsta e numele
lui, dar prietenii îi spun Johny. El nu are prieteni, dar toată lumea îi
spune Jhony. Hai, dă- te dracu că eşti prost!
Johny se opri din improvizaţia sa. Fără să ştie de ce, prin minte îi
trecu povestea lui Aladin şi a lămpii sale fermecate.
- Cum dracu să- ţi vină ideea să freci o lampă până iese duhul
din ea? Am impresia că trăiesc într- o lume a ciudaţilor, o lume
perversă…
Privirea i se lipi de pereţii impunători ai camerei în care se afla. Erau albi, dar nu doar un alb. Pe aceşti patru pereţi se regăseau
toate nuanţele de alb care s- ar putea crea vreodată de un pictor. Cel
puţin, asta ceruse el celor care au făcut lucrarea. Tot el le- a spus că,
la sfârşit, vrea să vadă urme de pensule şi bidinele. Zugravii au fost
fericiţi să se conformeze.
Camera era mare… 60 de metri pătraţi. Niciun tablou, nicio masă,
nici scaune. Nimic. Toate nuanţele de alb, două buturugi şi jaluzelele
trase în geamuri. Camera dreptunghiulară, iar pe diagonală, în
colţuri opuse, buturugile de salcâm. Au fost scoase din pământ cu
tot cu rădăcini şi aşa au rămas. Buturugi cu rădăcini care mai păstrau
mostre consistente din solul din care au fost smulse.
Pe una dintre buturugi se afla o ceaşcă albă şi un toc de coli albe,
abia început. Pe ceaşca albă se observă cum se uscase o jumătate
de bob de cafea.
Jhony se îndreptă înspre cealaltă buturugă. Aici găsea cerneală
într- un stilou, ţigări într- un pachet şi foc într- o brichetă. Alese
pachetul şi apoi bricheta.
După câteva fumuri, scrumul se rostogoli peste două- trei cuvinte.
Pe jos, peste cimentul mat, erau aşezate sute de foi albe, cu poveşti
albastre. Erau ordonate în şiruri, aproape indiene, de la un capăt la
altul. Între fiecare şir se găseau 30 de centimetri de ciment. Nici mai
mult, nici mai puţin. Dar, şirul de foi nu era unul tocmai indian, drept,
căci, în apropierea peretelui, el cotea şi iar mergea drept, până la
celălalt perete. Acolo iar cotea. Astfel, şirul pornea de la o buturugă
şi cotea la cealaltă. Ca o cărare albă, presărată cu pietricele albastre,
între doi foşti copaci.